Muzică: Between Colors

De când n-am mai scris despre o trupă pe aici? De mult, presupun. Și de când n-am mai scris despre o trupă de-a noastră? De și mai mult. Azi vorbim (nu vorbim, nu e ca și cum cineva ar citi ce scriu eu aici daaaar) despre Between Colors, o trupă cu influențe de symphonic metal, industrial metal și niște core pe ici pe colo. Și dacă apare cineva cu „coreala e pentru poseri” o să trimit niște gândaci de bucătărie în chiloții voștri. 
Acești oameni pasionați de muzică faină și-au lansat primul album, M.A.D. nu cu mult timp în urmă, cam pe 19 noiembrie (2016 în caz de blogul ăsta supraviețuiește și cineva ajunge la postarea asta în alt an) printr-un concert super mișto în Quantic la care n-am reușit să ajung pentru că dacă week-end-ul ăla nu mergeam acasă mă bătea bunică-mea cu toporu’ de tăiat lemne. Avem unul separat cu care tăiem vecinii ocazional. 
Revenind la Between Colors, ia să vedem și numele membrilor, avem așa: Cristina la voce, Rach la chitară bass, Dan la chitară și Mihai la tobe. Trupa a luat naștere în București parcă prin 2012 dacă nu mă minte pagina lor de facebook și crește pe la toate concertele din țară momentan. Cam atât pot să zic de prezentare că n-am skillurile necesare ca să comentez și chestii tehnice sau de compoziție, deci o să las niște linkuri și o amenințare: ascultați Between Colors că n-am uitat faza cu gândacii de bucătărie de mai sus.
A, da. Oamenii ăștia au cel mai badass album fizic pe care l-am văzut vreodată, deci cumpărați-l și plângeți pe el.
Și link-urile:

Serial: Shameless US(2011)


Actori: Emmy RossumWilliam H. MacyCameron Monaghan, Ethan Cutkosky, Jeremy Allen White, Emma Kenney
Lansare: 2011
Stadiu: on going
IMDb rating: 8,7/10
Regia: John Dahl, Todd Holland, Stephen Hopkins,Mimi Leder, Mark Mylod, John Wells
Genuri: Comedie, dramă
Plot: Remake al variantei britanice, Shameless spune povestea disfuncționalei familii Gallagher. Tatăl e un bețiv, mama și-a luat tălpășița acum mult timp, iar Fiona, fata cea mare, încearcă să aibă grijă de familie. Fiul cel mare, Phillip(Lip), își folosește talentul în meditație pentru a obține favoruri sexuale de la o fată din cartier. Mijlociul, Ian, e gay. Fata cea mică, Debbie, fură bani din propria ei colectă pentru UNICEF. Carl, în vârstă de 10 ani, este un sociopat în devenire și un incendiator, iar mezinul familiei, Liam... e posibil să fie negru, dar nimeni nu știe de ce.

Cum sunt genul ăla de fată obsedată de gay și orice ține de LGBT în general, acest serial era un must-see și, oh boy, n-am regretat nici o secundă că m-am apucat de el. Vorbesc atât de mult de el că mă mir cum de nu mi-au dat prietenii block până acum(da, Măză, la tine mă uit). Povestea în sine pare una clișeică: familie disfuncțională, sex, alcool, droguri, tineri cu probleme de tot felul. Nimic nou, nu? Ei bine, diferența dintre ”Shameless” și celelalte filme/seriale de duzină ar fi că, oricât ar arunca creatorii cu pietre în săracii mei copii, nu vor sta să-și plângă de milă sau în secunda doi să zică ”Ah, gata, mă duc să mă arunc de pe un pod”. Putem vedea evoluția fiecărui personaj din punct de vedere psihologic și, deși la început le sunt aplicate anumite etichete, acestea se deteriorează pe măsură ce observăm ceea ce trăiesc și ceea ce simt cu adevărat. Mai pe scurt, o fi Lip ăla deștept, Fiona sora care are grijă de toți și Ian ăla gay, dar, la cât se vor schimba pe parcursul sezoanelor, abia îi mai poți recunoaște. E adevărat, probabil te vor enerva felul în care vor fi și deciziile proaste pe care le vor lua în multe cazuri de vei vrea să te duci acolo și să-i bați cu o bâtă până își bagă mințile în cap, dar asta-i frumusețea unui serial bun, corect?
Cum se precizează și în descriere, drama e la ordinea zilei. Când ți-e lumea mai dragă și încep lucrurile să se așeze, bam, plot-twist și râuri de lacrimi. Ceea ce cred că e un plus pentru serial este faptul că membrii familiei nu ajung să-și găsească ”alesul/aleasa”, iar totul va fi roz și frumos. Haha, nici vorbă de așa ceva. Câte relații eșuate vor avea ei și cât de răniți vor ajunge până la urmă numai Ăla de Sus știe. Mai bine zis, ne este prezentată realitatea ”adevărată”: viața e de multe ori nașpa, relațiile vin și trec, nu e sfârșitul lumii dacă te cerți cu ”iubi”, iar cocaina nu se lasă la îndemâna copiilor. De asemenea, accentul este pus pe ideea de familie. Indiferent cât de mult se ceartă ăștia și cât o să se calce pe bătături, la sfârșitul zilei îi vei vedea pe frații Gallagher sărbătorind și râzând împreună.
Desigur, ca în orice serial de acest gen, trebuie să existe un OTP pe care toată lumea îl adoră și după care plânge, iar Gallavich este exemplul perfect. Relația dintre Ian și Mickey Millkovich, tipul ăla dur din cartier care se bagă în tot felul de afaceri ilegale, nu este una de genul ”De când l-am văzut prima dată, am știut că suntem sortiți unul pentru celălalt”, sau poate că este dacă tu consideri că să-ți urmărești viitorul iubit cu o bâtă este romantic. În timp ce fiecare încearcă să-și dea seama cine este cu adevărat, ei vor face orice ca să aibă grijă unul de altul. Sunt niște drăguți care se vor bate și după se vor săruta, iar dacă asta nu te face să-i adori, atunci nu știu ce aș putea eu să mai zic.
Așadar, dacă îți plac glumele proaste, frații care-și bat joc unii de alții, relațiile dintre cele mai ciudate  și să plângi în fața ecranului cu un bol de cereale în mână, atunci îți zic doar atât: UITĂ-TE NAIBII LA ”SHAMELESS”. Până la urmă n-ai nimic de pierdut, doar ore întregi pe Tumblr și bucăți din inimă, dar cine are nevoie de ele oricum?



Animație: Over the garden wall (2014)


Desene animate? Da, vă rog. Desene animate care să mă facă să plâng? Dublu da, vă rog.

Over the Garden Wall (animated miniseries) poster.jpg
Să uităm de oamenii ăia care zic "da' ce mă, mai ești copil să te uiți la desene animate?" și să vorbim despre Over the garden wall, o miniserie de animație creată de Patrick McHale pentru Cartoon Network care, să recunoaștem, e pe ducă și susținut doar de câteva serii ca Gumball, Steven Universe sau Adventure Time. Dacă te-ai săturat de desene animate 3D, pline de așa-zișii supereroi și în nșpe variante (Ben 10 și Scooby Doo, mă refer la voi) și vrei ceva simplu, bine gândit și drăguț, asta e ceea ce cauți.
În astea zece episoade a câte zece minute fiecare, îi însoțim pe Wirt și Greg într-o aventură spre casă și plângem în fața ecranului. De ce plângem? N-o să zic, dar plângem. Adică eu am plâns. Atât de rău am ajuns, plâng la desene animate. 
Wirt (Elijah Wood) și Greg (Collin Dean) sunt frați vitregi și cumva, la început n-avem habar cum, se pierd într-o pădure dubioasă. Și nici nu știm de ce Greg are un ceainic pe cap și de ce Wirt arată ca un plod Merlin care a dat fail la alesul hainelor de dimineață, dar astea le aflăm la final și totul are sens.
Acești doi minunați domnișori dau de multe creaturi ciudate care vor fie să-i mănânce, fie să îi tortureze, fie să-i ajute. Apoi apare Beatrice, o pasăre albastră și o să-i însoțească mai departe, dispărând ocazional pentru că de ce nu.
Personajele sunt desenate simplu, cu cap rotund, urechi și ochi mari, îmbrăcate oarecum amuzant - serios, o piticanie cu un ceainic pe cap, ce  ți-ai putea dori mai mult de la viață? - fără chestii complicate. Fundalurile sunt colorate, personajele sunt colorate, povestea e genială pentru că la final există un antagonist principal și după ce scapă de el - să fim serioși, evident c-o să scape de el că altfel nu e final - aflăm și de ce sunt îmbrăcați așa.
Ce mai e fain e că începutul și finalul sunt făcute în oglindă, adică seria se deschide cu o broască cântând la pian și se închide la fel. Stilul ăsta simplist și complex în același timp de animație prinde bine la public după cum se vede în Adventure Time, Steven Universe sau chiar și Flapjack. Sunt asemănătoare, ba chiar mi se pare că stilul din Over the garden wall e o combinație între Adventure Time și Flapjack, deși au creatori diferiți.
Deci lăsați oamenii care râd de voi că vă plac desenele animate și uitați-vă la cât mai multe care sunt simple și drăguțe, nu Lego sau Clone Wars sau alte tâmpenii care-s la fel. 

Film: Arrival (2016)

Actori: Amy Adams, Jeremy Renner
Director: Denis Villeneuve
Writers: Eric Heisserer, Ted Chiang
IMDB rating: 8.4
Plot: A linguist is recruited by the military to assist in translating alien communications.


Când vezi genul SF te gândești imediat "mamă, ăsta-i cu extratereștri care vor să ne cucerească" și bineînțeles că asta am crezut și eu despre Arrival. Ca în fiecare film, vedem viața normală a personajelor, toate bune și frumoase, apoi apar extratereștrii și deja începe distracția.
Păi, să vedem. Arrival. În regia lui Villeneuve. Ar trebui să știi deja după numele ăsta că nu-ți pare rău că dai banii pe bilet pentru că dacă-s șanse să nu-ți placă scenariul, sigur îți place modul de filmare.
Bazat pe "Story of your life", un short scris de Ted Chiang și publicat în 1998, Arrival e un mod nou de a prezenta filmele cu ființe de pe alte planete fără banalul "am venit să cucerim planeta și să omorâm toți oamenii". Aici apar niște chestii mari, un fel de boabe de fasole sau de cafea, niște pietre gigantice, cum vreți voi să le spuneți, și aterizează în mai multe zone ale planetei. Louise Banks (Amy Adams) este "recrutată" de armata Statelor Unite pentru a descifra limbajul extratereștrilor, alături de fizicianul Ian Donnelly (Jeremy Renner) - la care era să strig "HAWKEYE" și să enervez ăia câțiva oameni care mai erau în sala de cinema. Aceștia sunt trimiși în navă, piatră, fasole, ce-o fi, să "comunice" cu vizitatorii nepoftiți care au băgat toată planeta în sperieți. Aici e o chestie faină: nava extraterestră nu are o grămadă de lucruri sofisticate, tehnologie avansată sau holograme, ci pur și simplu e goală. E o chestie mare, practic cu o singură intrare jos, cu gravitație dubioasă și o "fereastră" la capăt unde vin misterioșii musafiri.
Acum, Louise și Ian, alături de alți membri ai echipei, încearcă să comunice. Cum? Prin mai multe metode, cele mai eficiente fiind mimica și scrisul. Deși acești extratereștri sunt niște caracatițe uriașe cu șapte tentacule (heptapozi) și destul de înspăimântătoare, înțeleg ceea ce li se spune. Pentru o bună bucată de vreme, Louse și Ian alături de echipele lor reușesc să descifreze o parte destul de bună din limba heptapozilor, Ian chiar dându-le nume: Abbott și Costello, pentru că erau doar doi care apăreau și face referire la o comedie.  
Tot timpul investit în descifrarea limbii heptapozilor este necesar pentru a le putea pune marea întrebare - nu, nu "te măriți cu mine?" - și anume care e motivul pentru care au venit pe Terra. Și, evident, pentru că totul mergea bine, cineva trebuie să dea cu piciorul la tot și să-i supere pe Abbott și Costello, iar ei să-și ia tălpășița alături de celelelate rude împrăștiate pe la noi și să bage în sperieți toți oamenii de pe planetă mai rău decât îi băgaseră deja.
Care-i motivul pentru care se află aici? Ce se întâmplă cu Louise și planeta? Aș putea să spun, dar spoilerele sunt nasoale, deci o să spun atât: plot fucking twist. Și dacă nu vă atrage ideea, merită văzut pentru efecte, pentru modul de filmare impecabil al lui Villeneuve și pentru că oricând e bine venită o nouă abordare asupra filmelor cu extratereștri, care să fie chiar diferită față de toate bum-bum-urile și "du-mă la șeful tău"-urile.

Scurtmetraj: Hello Kitty (2011)

Imagini pentru hello kitty millo simulov
Director/writer: Millo Simulov

 Scurtmetrajul "Hello Kitty" prezintă atât o escapadă la mare a câtorva tineri, cât și o călătorie spirituală. Totul începe când li se strică mașina și sunt nevoiți să împrumute mașina surorii unuia dintre ei, o mașină foarte roz cu celebra pisicuță Hello Kitty. Aspectul acestei mașini le rănește orgoliul masculin la început, însă trec peste și decid că mai bine merg cu ea decât cu trenul.
Pe durata celor aproape douăzeci și trei de minute avem parte de momente haioase, de dovezi ale prieteniei acestora, cât și de sentimentul de tinerețe pe care îl oferă Millo Simulov prin intermediul acestui proiect de master. Și deși este un proiect de master, "Hello Kitty" beneficiază de o tehnică de filmare impecabilă. Începutul este o panoramă în mișcare a orașului evident filmată cu o dronă destul de performantă, apoi sunt alte secvențe filmate de undeva de sus. Filmul constă majoritar în cadre lungi. În primă fază, când personajele au o dispută pe tema transportului către mare, fața fiecăruia nu este arătată prin montaj, ci pur și simplu printr-o mișcare rapidă, continuă a camerei. O altă mișcare isteață este cea a trecerii camerei prin poartă odată cu personajul sau a scufundării acesteia tot odată cu personajul.
Fiind un drum lung până la mare, tinerii întâmpină multe probleme, cum ar fi poliția sau ridicarea mașinii. Scapă ca prin urechile acului, deși nu e foarte clar de ce. La scenele cu pricina se aude pur și simplu un anume fel de muzică și, de exemplu. polițistul și-a schimbat imediat părerea și i-a lăsat să plece. Nu se știe dacă pe talonul mașinii scrie ceva sau dacă toate desenele cu Hello Kitty și acel roz îi fac pe oameni să-și schimbe părerea.
În mașină cântă, fumează, râd, opresc în diferite locuri și se distrează, se relaxează. Limbajul este unul vulgar, tipic tinerilor din generația respectivă - și actuală, să fim sinceri. Când ajung la mare întâlnesc fete care, surprinzător, sunt atrase de mașina lor cu Hello Kitty.
Deși pare că toate sunt bune și frumoase, deși râzi pe tot parcursul filmului și îți dorești să ai parte de o escapadă la mare cu prietenii într-o zi de vară, finalul te lovește într-un mod dureros. După o rundă de bălăcit pe timp de noapte, unul dintre tineri se pierde în larg, iar apoi ceilalți sunt arătați pe plajă, la răsărit, privind spre orizont. Deși nu li se văd chipurile, poziția și gesturile lor spun că regretă ceva. Dacă a fost o întâmplare sau o sinucidere, asta nu se știe, deși dă mai mult spre o sinucidere deoarece o scenă asemănătoare a fost anterior arătată pe timp de zi, dar se întorseseră toți.
Evident, titlul filmului vine de la aspectul mașinii, iar această mașină pare să fie magică (sau posedată): îi scapă de tractări, de amenzi, le aduce fete, atât doar că s-a împotmolit în nisipul de pe plajă și și-a cam pierdut un pasager. Așadar, e această mașină un fel de Christine a lui Stephen King, doar că mai colorată și un model mai nou? E rudă cu Christine, poate chiar nepoata ei îndepărtată? N-o să știm niciodată, dar știm că acesta a fost un scurtmetraj extrem de reușit.



Film: Două lozuri (2016)

Imagini
Actori: Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur, Dorian Boguță

Director: Paul Negoescu
Writers: I. L. Caragiale (short story), Paul Negoescu (screenplay)
IMDB rating: 8.3

Comedia românească Două lozuri are în centrul atenţiei trei bărbaţi de caractere diferite, prieteni foarte buni, care pornesc într-o aventură pentru recuperarea unui bilet câştigător la loto. Dinel (Dorian Boguţă) lucrează la un atelier auto şi are nevoie de bani pentru a-şi readuce soţia în ţară, Sile (Dragoş Bucur) e şomer şi Pompiliu (Alexandru Papadopol) are o slujbă în cadrul primăriei, fiind şi cel mai stabil din punct de vedere financiar din grup.
Evenimentul care le disturbă rutina zilnică este pierderea unui bilet câştigător la loto, în valoare de şase milioane de euro, aşa că cei trei pornesc în căutarea acestuia odată ce Dinel îl pusese în borsetă, iar borseta i-a fost furată.
Aceşti trei bărbaţi disperaţi să revendice marele premiu cât mai repede, încep să caute făptaşii. Întreabă la fiecare apartament din blocul lui Dinel dacă nu cumva au fost pe acolo „doi bărbaţi, unul înalt cu accent de moldovean şi altul mai scund şi mai periculos”. În acest moment al filmului, oamenii care le deschid uşa sunt de diferite feluri: întâi le deschide o doamnă bătrână care întreabă dacă nu sunt băieţii de la cablu, apoi un copil, apoi ajung la nişte aşa-zise ghicitori care îi seacă de alţi bani. În final, ajung la uşa unor prostituate care îi recunosc pe cei descrişi.
Mergând dintr-un loc în altul, cei trei crai de la răsărit pornesc spre Bucureşti în Dacia lui Dinel, cu puţini bani şi fără să ştie sigur cum ajung unde trebuie. Când găsesc locuinţa unuia dintre hoţi, intră în casă şi găsesc într-un final borseta, însă fără bilet, chiar şi hoţii fiind miraţi de cât de neatent e Dinel, spunând mereu „Bă, da prost eşti!”
La baza filmului stă nuvela lui Caragiale, Două loturi, însă Negoescu o adaptează în aşa fel încât întâmplările să fie tipice perioadei noastre, mai exact anului 2016: hainele personajelor, limbajul, tehnologia, referirile la alte personalităţi actuale sau emisiuni de televiziune, ba chiar şi comportamentul oamenilor din jurul protagoniştilor.
Lungmetrajul de aproximativ nouăzeci de minute surprinde foarte bine mai multe tipologii de oameni: familistul (Dinel), şmecherul cartierului (Sile), omul muncitor şi grijuliu (Pompiliu), aşa-zişii „smardoi” de care se teme toată lumea, oamenii naivi ca fata care făcea autostopul, obsedaţii ca prietenul acesteia, chiar şi locatarii care mai de care ai unui simplu bloc dintr-un orăşel nu foarte prosper, după cum se poate vedea pe parcursul filmului. Consider că Paul Negoescu reuşeşte să reprezinte neatenţia şi nepăsarea românilor prin intermediul acestor personaje, visul de a ajunge bogat peste noapte şi chiar şi prietenia puterincă ce se poate observa între Dinel, Sile şi Pompiliu.

Scurtmetraj: Ryan (2004)

Imagini pentru ryan chris landrethActori: Chris Landreth, Ryan Larkin
Director: Chris Landreth
IMDB rating: 7.7

Ryan este un documentar animat câştigător de Oscar unde este prezentat un interviu bazat pe conversaţii reale între Chris Landreth şi Ryan Larkin, doi autori de animaţie. Personajele sunt ilustrate într-un mod unic, adică distorsionate, cu părţi ale corpului lipsă sau cu diferite „puteri”, arătând efectele emoţiilor sau artei.
La început apare versiunea animată a lui Chris Landreth şi se află de la el ce se va întâmpla în continuare, cum, unde, când l-a întâlnit pe Ryan Larkin şi cine este acest individ. Interviul se petrece într-un loc asemănător unei cantine destul de neîngrijită, mese şi scaune fiind aşezate în rânduri.
Ryan Larkin ia forma unui personaj distorsionat, asemenea lui Chris. Din capul lui au rămas doar un ochi, gura şi nasul. Mâinile sale sunt incredibil de subţiri şi au o structură neobişnuită, palmele găurite şi degete parţial transparente. Datorită stilului animaţiei şi felului în care Landreth a construit personajele, putem vedea în interiorul „minţii” lui Larkin. În interiorul craniului său sunt proiectate diferite culori, prezente mai târziu şi la personajul lui Landreth, într-un mod diferit, însă la fel de viu.
Pe parcursul celor aproape paisprezece minute, Chris şi Ryan discută despre animaţiile lui Ryan făcute în urmă cu treizeci şi cinci de ani, cum ar fi Walking, Street Musique. Mai multe persoane din trecutul lui Larkin devin personaje ale animaţiei şi oferă mai multe detalii despre acesta, detalii pe care el nu le spune de prima dată.
Dependenţa de alcool a lui Ryan Larkin este reprezentată printr-un recipient animat, două braţe din arcuri ieşin din lateral şi atragându-i atenţia, alături de un sunet subţire. Reuşind să se lase de cocaină, mai rămâne cu alcool, iar reacţia sa când Chris îi sugerează să învingă şi alcoolul este reprezentată printr-un mod destul de comic, ilustrându-l pe Larkin îmbrăcat elegant, cu o ceaşcă de ceai, zâmbind. Această imagine durează doar o clipă, însă are un impact puternic pozitiv.
„Camera” nu este fixată doar pe cei doi. În timpul conversaţiei lor putem vedea şi alte personaje, alte părţi ale încăperii, uneori chiar şi microfoanele plasate lângă masa la care sunt aşezaţi, arătând că, într-adevăr, este un interviu.
Anii de depresie şi blocaj artistic ai lui Ryan Larkin sunt însumaţi într-o scenă scurtă, imediat după animaţia Street Musique. Culorile dispar, lumina se stinge şi un singur reflector râmâne deasupra lui Larkin. Acesta se aşază jos, trist, şocat că ideile i-au dispărut şi nu vede nimic altceva decât întuneric în jur.
La finalul documentarului, îl putem vedea pe Larkin cerşind, iar la un moment dat pe Landreth pe cealaltă parte a străzii. Capul său fiind la fel de deformat ca al lui Larkin, amândoi având doar ochiul stâng rămas, nasul şi gura. Cred că acest moment arată de fapt asemănarea dintre cei doi artişti, dintre geniu şi admiratorul geniului, ba chiar şi elementul comun al tuturor artiştilor: idei şi blocaj.
Cred şi că întregul documentar este menit să arate lumii viaţa din spatele succesului şi cum şi cei mai mari artişti râmân fără idei, intră în depresie, devin dependenţi de alcool sau droguri, ba chiar şi eşuează la un moment dat.