Manga: Kyou, koi wo hajimemasu


Cunoscut şi ca: Tsubaki love, Today we start our love

Autor: Minami Kanan
Lansare: septembrie 2007 
Genuri: drama, romance, school, shoujo, smut
Anime: 2 OVAs
Stadiu: complet
Stil: 5/5
Plot: 4/5 - Tsubaki a adorat mereu să-i facă părul surioarei sale să arate bine. Din cauza tratamentului strict pe care-l primeşte din partea mamei, Tsubaki a fost mereu genul de copil care învaţă zi şi noapte pentru a fi prima din clasă şi pentru a intra la o universitate de elită, însă n-a reuşit să intre la liceul pe care şi l-a dorit. Ce se întâmplă când nesuferitul de Kyouta jură să-i fure fiecare primă experienţă, când Tsubaki află că el este cel care i-a furat chiar şi locul din capul listei elevilor cu cele mai bune rezultate, iar ea este doar o fată din era Showa, timidă, victima bătăii de joc şi probabil îndrăgostită?
Feels: oh god why

Bine, o altă manga shoujo cu fata timidă şi băiatul nesuferit şi popular, nimic special aici. O altă manga unde nu se suportă la început, unde ea se îndrăgosteşte prima şi până la urmă îi înmoaie inima şi tipului. Chiar nimic diferit aici, ce pot să zic.
Şi oricât de la fel cu alte 1001 de manga shoujo ar fi asta, mi-a plăcut. Al naibii de mult. Şi presupun că deja vă e cunoscut genul ăsta de manga, unde character developmentul se bazează pe dragoste, o grămadă de certuri şi gelozie, deci n-are rost.
Hibino Tsubaki e timidă, învaţă pentru a nu-şi dezamăgi părinţii, n-a avut niciodată un prieten, e mai inocentă decât sora ei mai mică.
Tsubaki Kyouta e nesuferit, se crede cel mai tare, se joacă de-a prinselea cu toate fetele, le face să se îndrăgostească de el şi apoi le aruncă la gunoi, are probleme cu părinţii şi cu încrederea în femei din cauza mamei sale. CA ORICE ALT PERSONAJ DE GENU' PENTRU CĂ NU ERAU DESTUI DEJA.
Şi, da, prenumele ei şi numele lui: Tsubaki. Tocmai de asta manga e cunoscută şi ca Tsubaki love, iar numele ăsta, Tsubaki, e ceea ce-i leagă cel mai mult dintre toate tâmpeniile făcute de ei. Se ceartă, se împacă, Tsubaki încearcă să-l facă pe Kyouta să se îndrăgostească de ea cu orice preţ şi, ştiind că e pasionat de stele şi tot ce ţine de ele, îşi face un plan pe trei ani: de ziua lui îi cumpără un planetarium portabil şi două dischete cu , constelaţii. În primul ani îi dă prima dischetă, în al doilea an pe a doua, iar în al treilea an îi dă planetariumul, ceea ce o determină şi mai mult să-l facă pe Kyouta s-o accepte.
Până la urmă, evident, Kyouta se îndrăgosteşte de ea şi încep certurile, geloziile, secretele. Evident, toate se rezolvă până la urmă, indiferent dacă supărarea ţine două minute, cinci ore sau o lună. Dragostea lor e puternică, iar faptul că Tsubaki e prima fată care continuă să-l iubească după ce se poartă cu ea ca ultimul porc, îl face pe Kyouta să realizeze că nu e totul pierdut şi poate avea o şansă la fericire.
Totuşi, cele două OVA apărute n-au niciun sens dacă nu citeşti întâi manga. Pierzi 14 capitole cu evenimente importante dacă te uiţi întâi la OVA. Sunt frumoase, da, Kyouta e sexos, da, Tsubaki e la fel de ciudată, da, dar eu am facut greşeala să mă uit întâi la OVA şi n-am ştiu ce mama naibii se întâmplă acolo, aşa că m-am enervat şi-am căutat manga, am citit-o, apoi am scos un mare AAAAAAA DECI ASTA ERA şi s-a dus confuzia. M-aş uita iar, dar mi-e lene şi da, asta-i viaţa, se mai întâmplă şi lenea.
Apar, ca de obicei, personaje care încearcă să fure fie fata, fie băiatul, decizii complicate şi tot tacâmul, dar, CA DE OBICEI, totul se termină cu bine. Oricum, e o lectură plăcută, Kyouta e genul de personaj care merită să-ţi curgă balele, Tsubaki e kawaii, iar scenele mai pentru oameni mari sunt aşa de ohoheheoahhsiuebf dayuuum. Damn smut, if you know what I mean.
Da, genul smut e pentru scene de sex, în cazul în care cineva nu ştie ce înseamnă şi îi e lene să caute pe net. Felul în care se întâlnesc e epic, dar n-am de gând să spun pentru că-s nesimţită şi e probabil singura recenzie fără spoilere. Cu plăcere.
Şi cam atât, au fost aproape 100 de capitole geniale, cu final fericit.

Manga: Dengeki Daisy


Cunoscut şi ca: Electric Daisy

Autor: Motomi Kyousuke
Lansare: 2007
Genuri: action, comedy, drama, mystery, psychological, romance, school life, shoujo, slice of life
Anime: -
Stadiu: complet, 75 capitole
Stil: 5/5
Plot: 5/5 - Teru, o fată săracă, şi-a pierdut fratele mai mare recent din cauza unei boli grave, rămânând singură, fără alte rude. Înainte ca el să moară, îi dă un telefon cu un singur număr în el, şi anume Daisy, spunându-i că Daisy va fi acolo pentru ea oricând va avea nevoie. De atunci şi până-n prezent, Teru îi spune absolut totul lui Daisy, doar prin mesaje pentru că habar n-are cu cine vorbeşte. Când începe să lucreze pentru îngrijitorul şcolii, Kurosaki, pentru a plăti un geam spart, începe să se îndoiască de identitatea lui Daisy, neştiind că e mai aproape de ea decât şi-ar fi imaginat vreodată.
Feels: FOR FUCK'S SAKE HOW AM I SUPPOSED TO LIVE NOW

După ce că aplicaţia mea de citit manga se actualizează cu vreo trei zile mai târziu, habar n-aveam că seria asta a ajuns la final şi aaah inima. Chiar dacă îmi plac manga clişeice, alea gen "te iubesc da-l iubesc şi pe ăla dar de fapt vă urăsc pe amândoi şi nu vă merit", Dengeki Daisy nu e deloc clişeică şi e cea mai bună manga a genului shoujo din câte am citit.
O să urmeze spoilere, ca de obicei, deci da.
Nici măcar nu ştiu cu ce să încep pentru că daaaaaaaaamn e atât de mişto şi şi şi ok mă calmez, gata. Chill the fuck out, Andreea. Bun. Deci.
Teru Kurebayashi nu mai are alte rude în viaţă în afară de fratele ei. Care moare, da. Şi rămâne singură, neavând destui bani şi pentru studii, şi pentru mâncare şi pentru altele, aşa că munceşte pe rupte pentru a intra cu bursă într-un liceu al naibii de bun, unde, evident, e plin de copii bogaţi care-şi permit să plătească. 
Înainte să moară, fratele ei îi dă un telefon cu un singur număr în el, şi anume cineva pe nume Daisy. Mă rog, mail, dar înţelegeţi voi. Odată ce fratele mai mare se duce, Teru îi trimite mail-uri în fiecare zi lui Daisy, spunându-i orice: de la ce o face fericită, la ce o întrisează, o deranjează sau pur şi simplu chestii inutile. Daisy e singura persoană care o ascultă şi o sfătuieşte, singura persoană care îi e aproape încă din ziua în care fratele ei moare, iar Teru ţine la Daisy chiar dacă habar n-are cine e, dacă e băiat sau fată, câţi ani are, de unde e şi dacă e de încredere. Dar fratele ei i-a spus că e de încredere, deci Daisy e de încredere. În ochii şi inima ei, Daisy e cea mai bună persoană din lume.
Când cineva sparge un geam al şcolii cu o minge de baseball şi Teru o ridică, îngrijitorul şcolii crede că ea e criminala şi o pune să-l plătească, însă Teru n-are bani nici măcar să traverseze strada, darămite să plătească geamuri sparte de alţii. Aşa că îngrijitorul o pune să-l ajute în fiecare pauză până-şi plăteşte datoria, transformând-o într-un fel de servitoare.
Şi aici e diferenţa dintre Dengeki Daisy şi o manga shoujo obişnuită, pentru că viitorul "love interest" al eroinei nu este tipul popular, misterios, dar amabil, ci îngrijitorul şcolii de 24 de ani, nesuferit şi cu părul vopsit blond, Kurosaki.
I swear to Castiel, Kurosaki e cel mai nenorocit de sexos tip dintr-o manga pe care l-am văzut în viaţa mea. Unii sunt kawaii, alţii sunt frumoşi, alţii sunt buni de flocoşit, dar Kurosaki e pe scara cea mai înaltă a tipilor dintr-o manga şi nu cred că s-a creat vreun personaj care să-l întreacă. E pur şi simplu perfect. Adică, serios, uitaţi-vă la el, cum să nu-ţi placă? Punctul forte sunt ochii. Nu ştiu de ce, dar în nicio altă manga n-am văzut un tip cu asemenea ochi.  ADICĂ FRATE SERIOS CUM SĂSĂSĂKSANJHSEUF renunţ, gata.
La început, Kurosaki e nesuferit, o tratează pe Teru de parcă ea chiar e servitoarea lui, mai glumeşte, mai aia, mai cealaltă, dar în realitate e grijuliu şi îi pasă de ea. Şi probabil deja v-aţi dat seama şi nu e foarte greu să nu-ţi dai seama din moment ce sunt ei doi pe copertă şi-n descriere apare numele lui alături de "Daisy", e la mintea cocoşului. Deci, da, Kurosaki se dovedeşte a fi Daisy, iar motivul pentru care e îngrijitor tocmai la şcoala ei e pentru a fi cu ochii pe ea şi a o proteja, aşa cum i-a promit fratelui ei.
Daisy nu e doar un simplu apelativ drăguţ care s-o facă pe Teru să creadă că e un sfânt cu nume de floare. Numele de "Daisy" are un trecut sumbru, plin de păcate, păcate care-l urmăresc pe Kurosaki şi-n ziua de azi, poate chiar mai rău ca niciodată. Ce păcate? Asta nu spun pentru că n-ar mai avea farmec, dar unul dintre ele e Păcatul Suprem, un virus creat de Kurosaki. 
De hacker-ul Daisy.
În trecut, Kurosaki, fratele lui Teru şi alţi câţiva formau o echipă într-o companie destul de importantă. Creau coduri pentru diferite lucruri, iar Kurosaki era cel mai priceput dintre ei. De ce e numit hacker şi ce-a făcut pentru a-şi câştiga reputaţia asta şi care-i treaba cu virusul, n-o mai spun. Nu-s aşa vacă şi ăsta nu-i rezumat.
O grămadă de oameni vor să ia telefonul pe care Teru l-a primit, crezând că-n el se ascunde un cod special creat de fratele ei sau că aşa îl pot găsi pe Daisy şi distruge. E răpită, şantajată, minţită şi toate cele, dar Teru nu se lasă şi încă are încredere în Daisy.
Evident, cândva va afla cine e cu adevărat Daisy, iar atunci sentimentele ei pentru Kurosaki se amestecă cu cele pentru Daisy, atunci Teru dându-şi seama că e îndrăgostită de nesuferitul de Kurosaki. Încrederea ei în el e a naibii de mare, fiind cea mai importantă persoană pentru ea: Daisy. Nu-i pasă de trecutul lui, nu-i pasă de aşa-zisele crime comise, nu-i pasă de nimic atâta timp cât în viitor o va duce bine.
Deci asta nu e o manga unde eroina e o pipiţă inocentă care habar n-are cum se vorbeşte cu un tip, timidă, fără prieteni, îndrăgostită de cel mai şmecher din şcoală pentru că s-a purtat frumos cu ea o dată sau de două ori. E o manga unde tipul e un criminal, un hacker, o floare, iar tipa e un om normal, fără rude în viaţă, care munceşte pe brânci pentru a-şi păstra bursa. Dragostea lor nu e ceva de genul "eşti diferită şi-mi place asta la tine" sau "ştiu că-n inima ta eşti o persoană bună" sau "notice me hot senpai", e o poveste unde vârsta nu mai contează, scara socială nu mai contează, trecutul nu mai contează. Unde tipul e obligat de conştiinţă să aibă grijă de eroină şi nu-şi permite să-şi recunoască sentimentele faţă de ea pentru că ştie că e prea bună pentru un păcătos ca el. Unde eroina nu-şi plânge de milă şi nu se poartă frumos cu el pentru că vrea s-o observe. 
NU ŞTIU FRATE DENGEKI DAISY E MANGA MEA DE SUFLET E BIBLIA MANGA CEVA DE GENU' ĂSTA PENTRU CĂ BIBLIA MEA E ROCKESCU DAR ÎN MATERIE DE MANGA E DENGEKI DAISY CAPISCI chill the fuck out. 
Ok. Cam asta e. Probabil nu-s chiar atâtea spoilere ca-n alte postări, dar da. În continuare bucuraţi-vă de supremaţia lui Kurosaki.

Dacă nici pozele nu dau motivaţie, renunţ.

Anime: Ao no Exorcist

Ao no Exorcist
Cunoscut şi ca: Blue Exorcist, Ao no Futsumashi

Lansare: aprilie 2011
Stadiu: complet, 25 episoade
Manga: Ao no Exorcist de Katou Kazue
Genuri: action, fantasy, shounen, supernatural, comedy, school life, drama
Stil: 3/5
Plot: 5/5 - Cele două dimensiuni, Assiah, dimensiunea oamenilor, şi Gehenna, dimensiunea demonilor, formează lumea în care gemenii Rin şi Yukio Okumura trăiesc. O trecere dintr-o lume în cealaltă este imposibilă, totuşi demonii au trecere liberă, acesta fiind motivul pentru care există exorciştii. Rin a fost mereu copilul problemă, incapabil de-a se înţelege cu ceilalţi, ghinionist, agitat, pe când Yukio a fost geamănul cuminte, studios şi ascultător. Ce se întâmplă când Rin află că este fiul unui demon şi singurul geamăn cu puteri?
Opening: 4.5/5
Ending: 3.5/5
Feels: ffs

*spoilersssssssss as fucking usual*

Singurul anime la care am râs aşa de rău a fost probabil Naruto. Şi parcă mai râdeam la Fullmetal Alchemist, dar eram mică şi nu mai ştiu, ceea ce-mi aminteşte că trebuie să-l revăd. 
Mă rog, aici vorbim despre Ao no Exorcist. 
Mă rog. Eu vorbesc. De fapt, scriu. 
MĂ ROG măcar în scris că la biserică nu mă duc.
Revenind, ziceam că n-am mai râs la un anime aşa de rău de ceva vreme. În categoriile de pe site nu scria comedie, dar e mai mult comedie decât orice alt gen. Acolo scria horror şi cred că singurul lucru horror din cele 25 de episoade au fost reclamele înregistrate odată cu episodul. Erau kawaii, dar creepy. Adică e ciudat să vezi un demon cu limuzină roz când primul gen în descriere e horror.
Rin şi Yukio Okumura au 15 ani, iar tatăl lor este preot şi exorcist. Ai spune că e datoria unui preot să ştie să exorcizeze, dar aici e altă mâncare de peşte. Poţi fi exorcist şi fără să fi popă, deci e ok. Adică mai bine împuşti şi tai demoni decât să te rogi în faţa unei cruci. Părerea mea. 
Şi asta ar fi şi părerea lui Rin. Niciodată nu gândeşte înainte să acţioneze, nu-i place să stea degeaba în timp ce alţii sunt pericol sau dacă-l enervează cineva. E singurul geamăn care a moştenit puterea lui Satan, deci Yukio e normal, merge la şcoală şi toate cele, pe când Rin chiuleşte mereu şi nu prea îi pasă cu ce se mănâncă o carte.
Când puterile i se trezesc, tăticu' biologic îi face o vizită surpriză, făcându-l să se scape pe el de frică. Cam distruge mănăstirea în care a crescut, cam deschide o poartă spre Gehenna, îl cam posedă pe popa şi popa cam moare. Nimic prea important sau grav, nu? Naaaaaaa, cum să fie grav, cine să mintă cu aşa ceva, Castiel fereşte. Puterile lui se manifestă prin flăcări albastre, astea fiind simbolul Satanei.
Pentru a-l ţine sub control, o parte din putere i-a fost absorbită de Sabia Distrugătoare de Demoni (Demon-Slaying Sword, în română-i naşpa), Kurikara. Rin nu trebuie s-o scoată din teacă pentru că atunci va deveni demon şi îi va fi imposibil să se reîntoarcă la natura umană.
Da, logic, că dă cu piciorul la sfaturile bătrânului şi scoate sabia, că doar nu-i prost.
Se alege cu urechi de elf, colţi şi-o coadă de toată splendoarea. Şi e amuzant, pentru că dă din ea când e fericit şi nu prea poţi să nu râzi. Seamănă cu o coadă de vacă sau aşa ceva, nu e din aia ascuţită ca-n desene. E dubios.
E nevoit să meargă la academia True Cross alături de Yukio pentru a se alătura şcolii de exorcişti ale cărei cursuri se desfăşoară după orele normale. 
Aici apare demonul în limuzină roz, Memphis Pheles, directorul şcolii. E un ciudat colorat cu păr mov care bea ceai în timp ce pluteşte, cum ar trebui să mă sperie asta? Cred că toţi directorii din anime sunt săriţi de pe fix şi-aş putea să fac o listă cu ciudaţi d-ăştia. De ce nu sunt şi ăia reali săriţi de pe fix în modul ăsta? Să apară aşa de oriunde şi să-ţi dea ceai într-o cană cu floricele. Şi să se transforme în câini cu fundiţe.
Pe parcurs îi întâlnim şi viitorii prieteni ai lui Rin: Ryuji Suguro, tipul pe care Rin îl consideră mişto pentru că e vopsit şi are urechile găurite, dar nu-l suferă pentru că-i cel mai deştept dintre ei; Shiemi Moryiama, pasionată de grădinărit, poartă mereu kimono şi îi pică lui Rin cu tronc; Izumo Kamiki, tipa care face pe neabordabila, genul tsundere şi se poartă urât cu toţi, în afară de Paku, o prietenă din copilărie; Konekomaru Miwa, Rin se ataşează de el imediat spunându-i că numele lui e ciudat, pe lângă asta e chel şi are ochelari, e cam plângăcios şi pitic; Renzo Shima e probabil preferatul meu şi nu ştiu de ce, pentru că-i cam inutil pe acolo, are păr roz, e cam fustangiu şi are fobie de gândaci - probabil asta ne leagă. 
Ew, gândaci.
Mai târziu apar şi alte personaje, bune sau rele, dar n-am de gând să dau chiar tot din casă, aşa că ehueheuehe. 
Ca fiecare erou al unei serii, Rin e genul ăla de tip care ţine la prietenii lui şi vrea să-i salveze, fie şi de unul singur. Îmi aminteşte de Naruto, oarecum. De ce? E un monstru şi n-a ştiut niciodată asta şi nu ştia nici de ce oamenii îl evită mereu. Mă rog, de Naruto ştiau că are Vulpea în el, de Rin nu ştia nimeni că e fiul Satanei, dar era aşa de problematic că toţi îi spuneau că e un demon, cuvinte pe care şi Naruto le auzea mereu. Şi astfel de căcaturi afectează orice copil. În animeuri asta le dă determinare, dar în realitate îi distruge psihic. Chiar dacă virgulă copiii sunt nesuferiţi, nu trebuie să le spui în faţă cât de nesuferiţi sunt. Faci asta doar pe la spate.
Glumeam.
A, da, gătitul e singurul lucru la care se pricepe Rin.
Ă... ce să mai zic. A, da, de Yukio n-am zis nimic.
DAR NU ZIC PENTRU CĂ AŞA NU MAI E DISTRACTIV AHAHHEHEHEUEUEEHUE doar că deşi sunt gemeni, nu seamănă deloc la înfăţişare cu Rin. În afară de ochi.


Anime: Tokyo Ghoul √A


Recenzia primului sezon aici
Cunoscut şi ca: Tokyo Ghoul 2nd season, Tokyo Ghoul vA, Tokyo Ghoul Root A

Lansare: ianuarie 2015
Stadiu: on-going
Manga: Tokyo Ghoul de Ishida Sui
Genuri: action, mystery, seinen, supernatural, drama, horror, psychological
Stil: 4/5
Plot: 5/5 - Locuitorii din Tokyo se confruntă cu frica în fiecare zi ştiind că ghoulii mişună printre ei, arătând ca orice om normal, doar că sunt omnivori. Dacă la început Kaneki Ken era un student normal, fără vreo grijă, acum a devenit unul dintre cei mai căutaţi şi temuţi ghouli, jumătatea lui monstruoasă luptându-se cu jumătatea umană.
Opening: nu vreau să dau 0/5, dar nu-l sufăr
Ending: nici pe ăsta
Feels: y'all motherfuckers need a heart

*spoilers aheuehuheu*

Poate "recenzia" pentru primul sezon n-a fost cine ştie ce, pentru că-n mare parte era vorba despre Kaneki şi încercările lui de-a nu deveni un ghoul fără suflet. După cum se vede în poster şi după cum spune plot-ul, n-a prea reuşit să rămână uman.
Am văzut primul episod al sezonului doi imediat ce l-am terminat pe primul, m-am enervat, apoi am zis că aştept să se termine al doilea ca să mă uit la grămadă, doar că n-am rezistat, evident. Mă rog, are deja 11 episoade şi săptămâna viitoare se termină, dar ideea e că momentan e on-going. Deşi până când o să citească cineva asta o să fie complet de ani întregi.
Revenim.
După ce e torturat şi după ce-i torturează şi el pe tipii răi, Kaneki hotărăşte să părăsească Anteiku şi să se alăture organizaţiei Aogiri pentru a deveni mai puternic şi pentru a-şi putea proteja prietenii. În ciuda faptului că nu-şi dorea să devină aşa, Kaneki recurge la canibalism, acumulând putere. Nu contează dacă mânca oameni sau ghouli, era deja în pragul nebuniei şi nu putea rezista tentaţiei.
Sezonul doi e mult mai interesant decât primul, pentru că nu mai ai parte de acel Kaneki plictisitor şi plângăcios. Şi cred că el e cel mai bun exemplu de dat când vine vorba de părul tipilor anime; părul face tot. Prima dată era ciudat, ca un copil, slab, cu freză gen castron şi faţă de câine bleg, dar apoi BAM! părul îi creşte, se schimbă culoarea şi parcă a pus şi ceva fibră pe el. Şi e mult mai bine cu haine negre decât cu hanoracul albastru, chiar dacă mi-e dor de asta. Pe vremea hanoracului albastru, Kaneki era fericit.
HOW AM I SUPPOSED TO FEEL?
Între timp, cei de la CCG (Comission of Counter Ghoul) îşi organizează echipele, îşi lustruiesc armele şi stabilesc strategiile de atac. Faza cu armele lor e cam nasoală, adică ei au ceva împotriva ghoulilor, dar le fură kagunele pentru a le folosi împotriva lor - quinque. E nasol, pentru că e o scenă unde.... nah, nu spun numele, nu-s chiar aşa nenorocită. Deci e o scenă unde un tip CCG se luptă cu un ghoul, iar armura lui era kagunele tatălui ghoul and then I lost my shit. E crud. Poate sunt nenorociţi, dar din câte se vede, ghoulii au suflet şi inimă şi sentimente şi da. Naşpa.
Sezonul e plin de ceea ce toată lumea cunoaşte drept character development, adică personalitatea unui anumit personaj se schimbă. Kaneki trece printr-o perioadă grea, unde partea lui umană e înghiţită aproape complet de partea de ghoul, dar devine mai puternic şi hotărât. Touka îşi arată sensibilitatea mai des. Hide e din ce în ce mai curajos şi mai interesat de ghouli. Hinami se maturizează. Şi tot aşa. 
Ideea e că anime-ul ăsta se cam uşurează pe faţa ta şi-şi rupe inima la fiecare episod. De-asta e genial. Nu e roz, nu are miracole, nu are poveşti de dragoste, adică nu e genul shoujo. Ok, are poveşti de dragoste, dar n-au rol principal. Oookaaaaaay, din cauza "dragostei" Kaneki a devenit ghoul, pentru că-i curgeau balele după Rize, dar asta-i altă treabă. 
Alt personaj de care am prins drag e Suzuya Juzo. Poate am boală pe părul alb în anime, habar n-am, dar n-ai cum să-i rezişti. E psihopat şi kawaii, nu poţi să nu-l iubeşti. Prima dată am crezut că e fată şi sper că nu-s singura, dar apoi mi-am dat seama că n-are ţâţe şi da, bună dimineaţa, Vietnam.
Mai e un singur episod de văzut - mă rog, întâi de apărut - şi sper că o să fie şi un sezon trei. 
Mă pregătesc să plâng de acum.

Film: Cyberbully (2015)


 Actori: Maisie Williams, Ella Purnell, Jake Davies, Haruka Abe

IMDB rating: 7.4/10
Director: Ben Chanan
Writers: Ben Chanan, David Lobatto
Plot: Intimitatea lui Casey este invadată în momentul în care laptopul ei este hackuit de un necunoscut care o obligă să facă ce-i cere el, şantajând-o cu poze compromiţătoare.
Feels: this was fucking creepy man

*spoiler alert, as usual*

Pentru că e un om ca toţi oamenii, din viaţa lui Casey fac parte oameni pe care-i iubeşte şi oameni pe care nu-i suferă. Toţi avem categoriile astea, fie că recunoaştem sau nu, dar Casey are un obicei de-a râde de ei în cele mai nasoale moduri: parodiază videoclipuri, râde pe la spatele lor cu prietena ei Megan, postează lucruri care nu trebuie postate sub numele de Chronic Youth.
În timpul unei conversaţii pe Skype cu Megan, Casey află că fostul ei prieten, Nathan, a postat un tweet urât despre ea, iar oamenii care-l urmăreau credeau că-i amuzant. În acel moment, Casey şi-a dorit să se poată răzbuna, sunând un coleg care se pricepe la spart conturi, Alex. El refuză să se bage, ştiind că toţi ar da vina pe el pentru asta.
După ce Megan iese, Alex trimite un mesaj în care întreabă dacă încă îşi doreşte să se răzbune pe Nathan. Casey evident că e dispusă să spună da, primind în schimb un link care o loghează pe contul de Twitter al lui Nathan, oferindu-i ocazia să posteze orice vrea. 
Mai târziu, când Alex refuză să vorbească pe Skype folosind webcam-ul, Casey îşi dă seama că nu el e cel care îi scrie, descoperind necunoscutul care o va şantaja în continuare. Hackerul o ameninţă că-i postează nudurile pe internet dacă nu face ceea ce spune el, învonvăţind-o pentru sinuciderea unei foste colege, ea fiind prima persoană care s-a luat de Jen Li în spaţiul virtual, apoi urmând şi alţii.
Casey are trei sarcini de îndeplinit dacă nu vrea ca lumea să-i vadă pozele făcute special pentru iubitul ei, iar al treilea este să îndrepte lucrurile. Pentru ea asta înseamnă să ia vina asupra ei, însă pentru hacker înseamnă o sinucidere. Supradoză, în acest caz, ţinând cont de faptul că ea lua antidepresive în fiecare zi.
Nu e un film care durează foarte mult, are doar puţin peste o oră. Singurii actori ale căror feţe apar de-a lungul filmului sunt Maisie Williams - Casey, Ella Purnell - Megan, Haruka Abe - Jennifer Li şi Jake Davies - Alex, însă pentru puţin timp. Totul se întâmplă în camera lui Casey, nefiind lăsată să iasă sau măcar să vorbească cu propriul tată, fiind forţată să-l gonească ori de câte ori vine să verifice dacă se simte bine. Tatăl ei este doar o voce, hackerul este doar o voce.
Impactul filmului mi se pare puternic. Cel puţin, pe mine m-a făcut să-mi pun bandă adezivă pe camera web a laptopului.
Ok, n-am făcut asta, dar nu e o idee rea, chiar dacă nu am hărţuit pe nimeni vreodată.
Casey nu consideră că face rău cuiva, ci că sunt doar câteva glume nevinovate şi că nu e singura care se comportă altfel, afară fiind milioane de oameni care fac aşa. Oamenii îşi asumă nişte riscuri când navighează pe internet sau postează poze/videoclipuri cu ei. Pe internet mereu vor apărea "hateri", indiferent cine eşti. Până şi Brad Pitt are hateri. Obama are hateri. Di Caprio are hateri, ceea ce pare imposibil. Trebuie să fi puternic dacă vrei să fi o persoană "publică" şi să te aştepţi la o grămadă de comentarii urâte de genul "sinucide-te" sau alte lucruri.
Ideea e să nu pui la suflet şi să te prinzi de oamenii care te fac să te simţi bine, pentru că mereu va fi cineva care să se ia de tine pentru că modul în care respiri li se pare enervant.
La început crezi că victima în toată treaba asta e Casey, însă ea pare a fi hărţuitoarea care este hărţuită la rândul ei. Să-i spunem karma. Oricine ar fi în spatele vocilor care au pătruns în laptopul ei o face să realizeze că ea e cea mai rea dintre toţi, că ea e responsabilă de sinuciderea lui Jen Li, că ea a început totul şi că merită fiecare lucru rău care i se întâmplă.
Există şi astfel de oameni, care aruncă totul pe tine. Nu e ca şi cum fiecare om care e răutăcios pe internet urmează să fie hărţuit de cineva şi ameninţat - atenţie, nu faceţi selfies în costumu' de naştere sau orice alte tâmpenii care s-ar putea întoarce împotriva voastră - dar asta nu înseamnă că avem undă verde să râdem de alţii.
Ai nevoie de curaj să-ţi pui faţa pe internet, conştiend fiind că haterii sunt la fiecare dintre pozele sau clipurile tale. Unii cedează psihic, alţii merg mai departe, cu fruntea sus. De multe ori, hărţuirea cibernetică se transformă în hărţuire reală, pe stradă, la şcoală sau în alte părţi. Sau invers. 
Felul în care Casey este forţată să se sinucidă pentru a plăti pentru greşelile din trecut e o atenţionare pentru toţi "cyberbullies" care se cred mari şi tari pe internet râzând de alţii. Râzi pentru tine dacă tot te amuză, nu posta pe alte siteuri.
Sunt nenumărate cazuri de hărţuire pe internet care se termină urât. Toată lumea ştie de cazul Babenco, care tot cyberbullying e considerat. Clipuri postate fără acordul ei, poze, meme-uri fără haz. E o prostie, pentru că unii se uită la filme porno cu orgii de câte 10 persoane şi le plac, dar dacă cineva cunoscut sau de aceeaşi vârstă apare în aceeaşi ipostază, e grav, e amuzant haha hai să ne pişăm pe noi de râs weawawaw, toate astea fără să ne gândim că viaţa persoanei în cauză o să fie un căcat. Dar noooooo, cui îi pasă, oricum o merită nu?
Nu.
Şi chiar dacă X o merită, nu înseamnă că trebuie să ajungem la aşa ceva. Nimănui nu i-ar conveni să fie hărţuit la fel cum a hărţuit pe alţii. Ar spune "cu ce-am greşit?" sau "a fost doar o glumă" şi chiar ar crede asta, doar că nu-i aşa. 
Ce, eşti prea bun să ţi se întâmple asta? Ce drăguţ, acum trezeşte-te şi lasă Neverland în pace.
Filmul trebuie vizionat cu atenţie datorită mesajului puternic. N-o să moară nimeni pentru 62 de minute. Mesajul şi pentru că avem 62 de minute pline de Maisie Williams, ce să mai vrei de la viaţă?

Anime: Kyoukai no Kanata

Kyoukai no Kanata
Cunoscut şi ca: Beyond the Boundary, Beyond the Horizon

Lansare: octombrie 2013
Genuri: fantasy, slice of life, supernatural, comedy, romance
Stadiu: complet, 12 episoade
Stil: 5/5
Plot: 5/5 - Elev în anul II de liceu, Akihito Kanbara pare un simplu băiat cu o obsesie pentru fetele cu ochelari; doar că e nemuritor, fiind jumătate youmu şi jumătate om şi rănile lui se vindecă repede. Într-o zi o întâlneşte pe Mirai Kuriyama, anul I, crezând că vrea să se sinucidă sărind de pe acoperişul scolii. Mirai este evitată de toată lumea din cauza puterii de a-şi manipula sângele, o abilitate unică în lumea spiritelor. Amândoi având trecut asemănător, Mirai şi Akihito devin apropiaţi, doar că, evident, mai multe lucruri intervin pe parcurs care le dau bătăi de cap.
Opening: 3/5
Ending: 4.5/5
Feels: 4/5

*spoiler alert, ca de obicei*

Într-o zi ca oricare alta, Akihito Kanbara se bucură că a scăpat de şcoală şi poate să meargă acasă. Vede pe cineva pe marginea acoperişului şi se sperie, crezând că vrea să se sinucidă. Având o obsesie pentru fetele cu ochelari, scoate nişte cuvinte aiurea de genul "iubesc fetele cu ochelari" crezând că aşa poate convinge cealaltă persoană să nu se arunce în gol. 
Surprinzându-l, aparenta sinucigaşă îi scoate ochii cu un backflip de zile mari şi-l înjunghiază în calitate de oricum s-ar traduce mai bine Spirit World Warrior. Sună nasol "războinic al lumii spiritelor" deci o lăsăm aşa. În acel moment, sinucigaşa, adică Mirai, află că Akihito e jumătate youmou şi încearcă zile la rând să-l omoare, eşuând de fiecare dată din cauza imortalităţii lui.
La prima vedere, KnK pare un anime al naibii de drăguţ, comic, puţin romantic, frumos desenat. Nimic anormal, doar că de la jumătate încolo începi să-ţi doreşti să fi fost chiar ceea ce pare. Tot ce-ai reţinut din primele episoade ai reţinut degeaba. Totul e o minciună, creatorii animeului se joacă prea rău cu nervii şi inima ta, întorcând situaţia pe dos.
Mirai e nevoită să-l omoare pe Akihito de câteva ori pe bune, doar că nu se îndură. Începe să prindă drag de el şi e singura persoană care n-a dat-o la o parte din cauza puterilor ei, aşa că Mirai nu vrea să-şi omoare singurul prieten. Akihito s-a purtat normal cu ea încă de când a încercat să-l omoare pentru prima dată.  Şi a doua. Şi a treia. De vreo şapte ori chiar. Sau şase. Parcă erau şapte.
Mă rog.
Odată cu sosirea The Hollow Shadow (?) în oraş, jumătatea de youmou a lui Akihito preia controlul şi atunci Mirai este nevoită să-l omoare pentru prima dată, însă nu vrea. Aparent, The Hollow Shadow e un youmou fără corp fizic, unul dintre cei mai puternici şi-l posedă pe Akihito. O asigură pe Mirai că nu va muri dacă încearcă să-l ucidă, ci va muri doar The Hollow Shadow, iar el îşi va reveni. Zis şi făcut. Scapă de umbra nenorocită.
Nu ştiu de ce mă apuc eu de scris despre chestii d-astea că oricum le fac varză, da' mi-am propus să nu mai las praful să se pună pe blog, deci nu-i bai.
Sunt episoade cu lupte, dar mai multe sunt episoade comice. Încercările lui Mirai de a prinde youmou sunt dintre cele mai nereuşite, prima dată fiindu-i frică să se apropie de unul şi să-l ucidă. Cel mai nasol ar fi youmou-l de pe acoperişul şcolii care şi-a bătut joc de ea şi de amicii ei, făcându-i să miroasă destul de urât şi cam atât o să spun pentru că ha. Haha. Hahaha.
Ă... mi-e somn şi nu ştiu ce-aş putea să mai spun şi oricum n-are sens ce-am scris pe aici, aşa că o să zic ceva despre personaje. Ăm... Îl avem pe Akihito, obsedat de fetele cu ochelari, maică-sa e ciudată, e jumătate youmou şi face parte din clubul de literatură. Mirai, care se împiedică mereu şi spune oricând apucă Fuyukai desu (how unpleaseant/this is unpleasant/you're being unpleasant), când e vinovată de ceva îşi şterge ochelarii. Hirmoi Nase are o obsesie pentru sora lui mai mică, Misaki, sau pentru surorile mai mici în general, e sensibil la frig şi-şi încălzeşte degetele la subţioarele lui Akihito. Nu, nu glumesc. Misaki se ia de toţi, în special de fratele ei şi e personajul ăla serios, cu capul pe umeri. Ă... apoi mai e Nino-san, profesoară, singură, Spirit World Warrior plin de energie. Şi Ayaka-san şi Ai, surori; Ayaka are un fel de studio foto unde îi face poze lui Mirai şi Akihito le cumpără, iar Ai e în primul an de Liceu. Restul presonajelor nu-s aşa de importante şi n-ar avea farmec dacă aş spune eu tot acum.
Sfârşitul a fost tras de păr. La început a fost normal, se anunţa un final realist, doar că a fost stricat de-un miracol. Nu că nu-mi convine, adică toată lumea e fericită, dar ar fi fost şi mai heartbreaking dacă n-ar fi băgat acele ultime minute care au făcut întregul episod să fie degeaba.

Film: The Basketball Diaries (1995)


Actori: Leonardo DiCaprio, Lorraine Bracco, James Madio, Patrick McGaw, Mark Wahlberg

IMDB rating: 7.3/10
Genuri: drama, biography
Director: Scott Kalvert
Writers: Jim Carroll (roman), Brian Goluboff (scenariu)
Plot: 5/5 - Viaţa lui Jim Carroll are ca "atracţie principală" basketul şi visul său de a deveni un jucător de basket celebru. Uneori se mai droghează alături de prieteni şi, pas cu pas, devine dependent de droguri, intrând în lumea întunecată a crimelor şi neputinţei. Din cauza acestei purtări, maică-sa îl dă afară din casă, rămâne pe străzi unde dependenţa lui de droguri se accentuează şi face diferite lucruri pentru a face rost de bani: sparge magazine, fură, ucide. Situaţia lui devine tot mai rea şi se pare că nu va reuşi niciodată să-şi revină la normal.
Feels: nopenopenopenopenopenopedontcrynope/5

*spoiler alert*
La prima vedere ai spune că e povestea unui puşti care ajunge ceea ce şi-a propus: un mare jucător de basket. Ai spune că e un film plin de basket, multă transpiraţie, o grămadă de antrenamente din zori până după miezul nopţii, multe jocuri pierdute şi mult mai multe antrenamente solicitante.
Nu.
Greşit.
The Basketball Diaries este povestea lui Jim Carrol,16 sau 17 ani parcă, iubitor de basket şi dependent de droguri. Totul se învârte în jurul dorinţei de afirmare a adolescentului, în jurul dorinţei de a fi mai cool decât prietenii tăi, decât toată lumea, în jurul dorinţei de a arăta tuturor că nu eşti la fel de prost pe cât se crede, de-a-i arăta maică-tii că nu mai eşti un copil şi n-are rost să se ia de tine din orice.
Cartea care stă la baza filmului descrie viaţa din timpul anilor '60, pe când filmul este adaptat anilor '90, însă povestea este aceeaşi. N-am citit cartea încă şi nu pot să spun nimic despre ea şi nici n-am de gând să-mi stric aşteptările cu spoilere de pe net.
Te-ai aştepta să înceapă de undeva de jos, unde protagonistul încearcă să intre într-o echipă de basket, dar Jim deja face parte dintr-una şi e destul de bun, ba chiar ar fi devenit cel mai bun dacă ar fi stat departe de droguri. Prietenii lui - Mickey, Pedro şi Neutron - îl atrag în lumea drogurilor, trăgând câte un fum pe ici, pe colo. Le este prezentată cocaina şi heorina, ceva care îi fascinează atât de mult, mai ales pe Jim. Devine dependent, maică-sa îl dă afară din casă, e suspendat de la şcoală, dat afară din echipa de basket şi rămâne lefter.
Alături de Mickey şi Pedro începe să jefuiască oamenii de pe stradă, să fure maşini, să spargă magazine, în timp ce Neutron rămâne în echipa de basket şi devine ceea ce Jim visate dintotdeauna. Pentru un moment, asta îl face să vrea să renunţe, însă îi este imposibil. Prietenii lui sunt săltaţi de poliţie pe rând, lăsându-l singur pe străzi, neştiind unde să meargă şi ce să facă.
După ce e bătut într-un bar, Reggie, un tip din cartierul său cu care jucase odată un meci, îl găseşte pe terenul de basket din vecinătate, în zăpadă, inconştient, bătut şi cu o pată galbenă lângă el - da, e exact ceea ce pare. Reggie îi ia drogurile găsite prin buzunare şi încearcă să-l facă să se lase, hotărând să-l ţină sub supraveghere.
Prima noapte departe de droguri e ca un coşmar pentru Jim. Durerile îl chinuie, urlă, plânge, face spume, îşi cere lucrurile înapoi, cere bani, se târăşte pe jos, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că drogurile sunt mai nasoale decât am crezut. Adică undeva chiar sunt oameni care reacţionează aşa şi e ciudat. Te face să vrei să-ţi dai cu ceva în cap numai să scapi de imaginea aia.
Reggie iese puţin, încuie uşa, Jim reuşeşte să plece. După alte prostii făcute, merge la maică-sa să-i ceară bani. Bineînţeles, înainte să deschidă uşa, femeia se asigură că nu poate intra. Jim începe să ceară bani dinainte ca ea să deschidă, apoi plânge, urlă, loveşte uşa. Până la urmă maică-sa se îndură, ca orice mamă când îşi vede copilul în halul ăla, dar se răzgâdeşte când Jim o înjură. În acel moment ajunge poliţia şi-l saltă.
Jim stă 6 luni în închisoare şi scapă de depdendenţă, refuzând ceva pe care Pedro i-l oferă gratis.
În tot acest timp, Jim a ţinut un jurnal în care îşi scria toate gândurile. Pe lângă basket, era pasionat de scris, şi ţinea acel caiet după el, în buzunar, scriind oricând a simţit asta. Moartea celui mai bun prieten al său, Bobby, i-a accentuat starea de depresie şi l-a împins şi mai mult către droguri, doar că am uitat să menţionez de asta mai sus. Nu-i bai, filmul tot e bun şi oricum nu prea citeşte nimeni.
Deci, filmul ăsta nu e despre basket şi ce-am spus mai devreme. Din cauza drogurilor, visul lui Jim e ruinat, toată viaţa lui devine un dezastru şi îi ia ceva vreme să şi-o refacă. După ce iese din închisoare, le spune oamenilor povestea lui de viaţă şi termină de scris ceea ce mai târziu se va publica cu titlul The Basketball Diaries.
Jim Carroll s-a născut pe 1 august 1949 în Manhattan şi a murit pe 11 septembrie 2009 din cauza unui atac de cord. N-a reuşit să devină jucător de basket, dar a devenit scriitor şi muzician. Şi-a avut onoarea ca actorul al cărui personaj îi va purta numele să fie Leonardo DiCaprio. 

Anime: Sword Art Online


Cunoscut şi ca: SAO

Lansare: 8 iulie 2012
Genuri: action, sci-fi, adventure, shounen, game, fantasy, romance
Manga: Sword Art Online de Kawahara Reki (story) şi Nakamura Tamako (art)
Stadiu: complet
Stil: 3.5/5
Plot: 5/5 - În viitorul apropiat, SAO este un VRMMORPG (virtual reality massive multiplayer online role-playing game) care tocmai a fost lansat. Avatarele jucătorilor pot fi controlate cu ajutorul "minţii", cum s-ar spune, datorită tehnologiei NerveGear. Când jucătorii se loghează, îşi dau seama că-n meniu nu apare nici un buton de log out. Ţinuţi captivi de creatorul jocului, utilizatorii se pot deloga doar dacă termină jocul şi dacă mor în joc, NerveGear va opri activitatea creierului şi vor muri şi în viaţa reală.
Openings: 4/5
Endings: 2.5/5
Feels: nici nu vreau să pomenesc, nici măcar animeurile shoujo nu m-au enervat atât de rău.

* spoiler alert*
Auzeam peste tot de Sword Art Online. SAO-n sus, SAO-n jos, SAO e super, SAO gives you so many feels you can't even handle them, SAO e cel mai tare, SAO e mai bun decât Naruto, SAOSAOSAOSAOSAO.
Să fie clar: nimic nu e, n-a fost şi n-o să fie mai bun decât Naruto.
Revenind, vineri am zis să mă apuc şi eu de SAO dacă tot e aşa mişto, să nu mor proastă. Am văzut toate cele 25 de episoade în două zile pentru că la un moment dat mă enervau şi-am zis că iau o pauză şi continui a doua zi.
De ce m-am enervat? Că mi-au murit personaje preferate? Nu chiar. Asta a fost la cel mai mic nivel de nervozitate.
Totul începe super: Kirito se loghează în noua lume SAO, totul bine şi frumos, realitatea virtuală e super, e fermecat de cât de real pare totul. Află că o să iasă de acolo abia după ce termină jocul, intră în panică, se enervează. Perfect. Logic. Normal. Evident. Nimic de comentat aici.
Se întâlneşte cu o tipă misterioasă care mai târziu se dovedeşte a fi Asuna - dacă nu ştii asta de la alţii, ştii de pe tumblr -, acea Asuna care-i fură inima eroului. Nimic ciudat aici.
Omoară câţiva monştri împreună, EXP se adună, nivelul urcă, toate bune şi frumoase din nou, până când ceilalţi din grup află că Kirito a fost un beta tester, adică printre cei care au testat jocul înainte să fie lansat, deci ştie o parte din joc şi reuşeşte să avanseze mai repede decât alţii. Yay Kirito ai o prăjitură din partea mea.
După ceva timp în care Kirito are de suferit din cauza pierderii unor prieteni, se reîntâlneşte cu Asuna, acum ea făcând parte din echipa Knights of Blood. Încep să se agreeze, nimic de zis, însă nu stau chiar toată ziua împreună.
Câteva lupte ici şi colo, câteva alea, câteva astea, până Kirito e pe cale să moară şi Asuna începe să pişe ochii că de ce, că nu, că da, că alte d-astea. Până la urmă, în alte împrejurări, cei doi împart un sărut din senin. Poate în manga e altă treabă, nu ştiu, dar în anime, partea romantică e un dezastru şi e singurul lucru care mă enervează la culme.
Nu ştii de ce Asuna e îndrăgostită de Kirito şi invers. Pentru că a salvat-o? Pentru că l-a salvat? Pentru că s-au salvat unul pe celălalt? Care-i treaba cu ei?
Şi, ca treaba să fie treabă şi pentru că regulile jocului permit asta, papiţoii decid să se căsătorească şi să-şi ia o casă la un alt nivel, în pădure, unde-s oameni drăguţi, linişte, floricele pe câmpii şi altele. Timp de câteva episoade, romantismul dintre ăştia doi e al naibii de siropos şi brusc. Îmi plac animeurile romantice, am o slăbiciune a naibii pentru ele, dar în SAO romantismul nici măcar nu e printre primele genuri, ba chiar e ultimul pe majoritatea site-urilor, dar pare să ocupe o grămadă de teritoriu pe durata seriei. 
Bineînţeles, Kirito vrea să termine jocul şi pentru a o scăpa pe Asuna, în special pe ea, şi să se întâlnească în viaţa reală, dar până atunci mai au de stat în căsuţa drăguţă din pădure unde, accidental, găsesc o fetiţă care le spune "mami" şi "tati". Da, o găsesc, n-o concep, asta e altă treabă. N-am de gând să spun care-i treaba cu piticania kawaii, că nu-s chiar atât de vacă să dau spoilere foarte mari, dar partea cu mariajul şi cu piticania asta au fost ale naibii de exagerate. Cel puţin din punctul meu de vedere.
Când SAO se încheie pe la jumătatea seriei într-un mod frumos, îţi dai seama că ceva e în neregulă şi te rogi să mai ai păr pe care să ţi-l smulgi din cap. N-o să spun nici ce se întâmplă după ce Kirito termină jocul - pentru că e evident că el e eroul care-l încheie aşa că shh - şi sugerez să vă uitaţi singuri şi să vă daţi cu bibilica de pereţi.
În afara părţilor romantice exagerate într-o serie care nu se bazează pe asta, anime-ul e destul de ok. Nu se numără printre preferatele mele, dar e destul de ok. Pentru cineva care caută romantism oriunde, n-ar trebui să fie deranjat.