Carte: Confessions Of A Heretic: The Sacred And The Profane: Behemoth And Beyond

23658654
Autori: Adam Nergal Darski, Mark Eglinton, D. Randall Blythe (foreword)

Lansare: 2015
Editura: Jawbone Press
Genuri: autobiografie 
Limba: engleză (limbă originală: poloneză)
Goodreads rating: 4.40/5 (35 ratings)
Nr. pagini: 320
Plot: Rebellion is a part of youth. Sometimes it's dangerous. Instead of a sword, I hold a guitar in my hands. I'm in the same, rigid world but instead of Molotov cocktails, I've got a computer. It's a much more powerful weapon.
Confessions Of A Heretic is the forthright and erudite memoir of the front man and driving force behind the Polish heavy-metal group Behemoth, currently at the top of their game following the release of their 2014 US Top 40 album The Satanist.
Presented as a series of interrogations by friends and associates, the book reveals a complex man of great contrast--a health-conscious, highly personable intellectual known for his extreme views and even more extreme music--lifting the lid on everything from his clashes with the Polish Catholic church to appearing as a judge on the Polish edition of The Voice to his recent battle with leukemia.

Bun, am aşteptat să scriu postarea asta încă de când am aflat că aşa ceva se va publica. Am făcut urât când am auzit cât o să coste un exemplar, dar am strâns din... dinţi şi-am riscat. Şi nu regret.
Confessions Of A Heretic e un fel de autobiografie sub forma unui interviu şi e prima dată când citesc aşa ceva. E ceva nou (probabil) şi interesant, şi e şi mai interesant când e vorba de Nergal, când e vorba de cineva care şi-a făcut un nume în industria metal, cineva care chiar a avut lucruri de povestit şi sfaturi de dat. Nu e doar o depănare de amintiri tipică unui cântăreţ din industria asta, unde-şi aminteşte anii în care fanele îşi aruncau sutienele pe scenă şi se îmbăta criţă alături de ceilalţi membrii ai trupei.
Nici măcar nu ştiu cu ce să încep. Habar n-am. A fost o lectură atât de bună că încă nu m-am trezit la realitate şi-au trecut zile bune de când am terminat-o. Sunt întrebări despre toate lucrurile: copilărie, pasiuni, relaţii, muzică, prostii făcute în liceu, prostii făcute în facultate, libera exprimare, sănătate şi... multe. Foarte multe.
Începe cu amintiri din copilărie (nu alea de Ion Creangă), cum a început să aibă ceva aparte pentru muzica extremă şi de ce n-a fost un copil bisericos. Prima lui chitară, primele trupe ascultate, orele petrecute lângă un radio pentru a prinde ceva melodii bune. Prima iubire, prima încercare de-a avea o trupă, prima încercare de-a arde o biserică. 
Deşi, de o grămadă de oameni limitaţi, Nergal e considerat însuşi ăl cu coarne sau o rudă foarte apropiată de a lui, o paria a societăţii, un om cu probleme psihice şi multe altele, la fiecare răspuns acordat i se poate observa inteligenţa. Nergal e total opusul stereotipului de rocker jegos, drogat, care şi-o trage cu orice tipă disponibilă, sacrifică oameni pentru Satan şi urăşte tot ce e frumos şi colorat, fiind fanul dimineţilor însorite. Nergal e un om pasionat de literatură, mai ales de filosofie, dând mereu exemple în răspunsurile sale. Respectă credinţele oamenilor atâta timp cât nu încearcă să-i bage pe gât Dumnezeul lor. La meet & greet (Hotel Capitol, Bucureşti) a fost întrebat dacă are ceva împotriva oamenilor credincioşi şi dacă i-ar omorî, iar el a răspuns că dacă ar face asta, ar trebui să-şi omoare întâi familia şi prietenii. De asemenea, asta se află şi în carte: I fight with values, not with people. If I really wanted to exterminate Catholics, I would have to start with my own family, and then move on to many of my friends. That's an absurd suggestion.
Nu e genul de rocker care umblă numai în bocanci şi-n tricouri cu trupe, care poartă mereu brăţări de piele şi pentagrama la gât. Dacă-l vezi pe stradă, nu-ţi dai seama că are o trupă de black metal şi că mai e şi vocalist, că şi-o trage cu chitara pe scenă şi la fiecare concert are corpse paint. Îi plac lucrurile de calitate, aşa cum reiese din Confessions Of A Heretic: A leather jacket and combat boots used to be enough for me, but not today. Italian shoes made of good leather; something exclusive, one of a kind: that's what I need. You may say I'm vain. Maybe, but just a little, because I seek quality in every aspect of life. You couldn't call me vain if I surround myself with quality people, so why would surrounding myself with quality items and wearing quality clothes make me vain?
În ciuda părerilor oamenilor, Darski ştie să iubească. Orice relaţie de lungă durată a avut, femeia care i-a fost alături a fost iubită din toată inima, de la iubita din liceu, Celina, până la Dorota Rabczewska aka Doda, o cântăreaţă poloneză. Totuşi, pentru Dorota a făcut cele mai multe compromisuri, stând mereu cu ea la telefon după concerte, mutându-se la ea şi ţinându-şi pentru el obiceiul de-a prelua controlul: I was suddenly a guest in somebody's house. I had a designated wardrobe and toothbursh, but that's where my space ended. I was overwhelmed. From every wall there was Dorota looking at me. Dorota's figurines. Doda's photos, a painting of Doda... I felt like I was in a museum. It was constraining me second by second. [...] Normally I'm more than capable of pounding a table with my fist; I was like that in most of my relationships. In this case, however, it was different. As I said, I gave up way too much ground at the very beginning. At one point, I had the impression that I was standing against a wall, banging my head against it. It was unbreakable. I didn't know what to do. But I was stuck with it because I was deeply in love, and I was honest. I wanted to keep that relationship at all costs. Perioada petrecută în spital din cauza leucemiei a fost ceea ce a pus capac relaţiei lui Nergal cu Dorota: Medicine, chemo, proximity of death - all that made me look at the world differently. I began to ask myself questions: What do I need? What do I care about? What do I expect from life?
Apariţia lui în tabloide a fost tot din cauza relaţiei cu Doda, însă, după cum spune, nu regretă nimic din ce-a făcut în trecut: nicio relaţie, nicio "blasfemie", absolut nimic, pentru că toate acele lucruri l-au făcut să fie Nergal din prezent.
Leucemia începe să se manifeste din ce în ce mai urât, în cele mai nasoale moduri: greţuri, ameţeli, greutatea de a respira, însă Nergal le ignoră şi-şi continuă turneul, urcă pe scenă şi mulţumeşte fanii în ciuda stării de sănătate care i se agravează. La început nu-i dă importanţă, însă la insistenţele prietenilor merge şi se tratează. Urmează probabil cea mai grea perioadă din viaţa lui Darski, multe medicamente şi chimioterapie, paparazzi care încearcă să intre în spital prin toate mijloacele posibile, mesajele de la hateri: Thank you dear lord, I always believed in you and I always will, and thank you for listening to me; You fucker Nergal asshole, die and rot in hell, prick; Let this Lucifer die; He had it coming, he should have a relapse, this would cure his brain; Where is this fucker, I'll visit him with Pavulon, Pavulon fiind un ingredient folosit în injecţiile letale. Răspunsul lui Nergal, singurul lui răspuns, a fost dat în carte: A beautiful example of Christ's love in a nutshell. It's like that every time. I don't have to read these opinions to know what I can find in them. Half of these people would happily send me to the moon; the other half will send priests there. The internet is so very predictable. Deşi bolnav, Nergal şi-a făcut treaba de muzician pe patul de spital: a semnat o grămadă de DVD-uri pentru fani şi a editat videoclipuri. 
Probabil cea mai problematică acţiune a lui a fost când a rupt o biblie în timpul unui concert, enervând o grămadă de oameni. La meet & greet a refuzat să vorbească despre asta, însă în carte este descris în detaliu, plus argumente, ceea ce dovedeşte încă odată că Nergal ştie ce vorbeşte şi ştie cum să-şi suţină părerile. Vara lui 2007. Louisville, Kentucky. Festivalul Sounds of the Underground. Locaţia: Waverly Hills Sanatorium, o instituţie închisă de ani buni. Nimeni nu plănuise să facă praf o carte sfântă, aşa că Nergal explică ce s-a întâmplat: On the day we played, a band called Devil Wears Prada played before us. These guuys were some kind of religious freaks. You could classify their music as 'Christian metal core', I suppose. I didn't actually see their show but I heard their singer went into spasms. At one point he took the Bible out and then started crawling around the stage, reading passages from it. So Chris, our tour manager, came up to me, gave me the Bible - the same copy that was on the stage with Devil Wears Prada - and said, 'Here, I think this is for you.' [...] Were they trying to convert me? OK, then I will express my opinion. If they could use it, I can, too. I took the Bible onstage. It was a completely natural reaction.
Pentru ei, acea carte era ceva sacru, însă pentru Nergal era un element al culturii pop: Whether somebody likes it or not, religious symbols, the saints, the content of the  Bible - they are al a part of it. Just like Mickey Mouse. Some may love it and some may not. But I tore the book and provoked a shit-storm.
Nergal susţine exprimarea liberă, încurajează oamenii să-şi spună părerea, să spună "NU" când vor s-o spună. Fanii Behemoth nu fac parte dintr-o sectă care arde biblii şi cruci şi biserici. Fanii Behemoth sunt oameni care ştiu să gândească pentru ei, care înţeleg ceva din muzică şi nu fac parte din turma de oi ale societăţii. 
Better be a black metal sheep instead of a normal sheep. Sfidaţi ciobanu'.
Revenind la ale noastre, Nergal susţine, de asemenea, mariajul între persoanele de acelaşi sex şi adoptarea unui copil de către un cuplu de homosexuali: Why would two nice lesbians give a child less warmth that a heterosexual family where the father drinks and beats his wife? Cât despre mariaj, Nergal l-a citat pe Clint Eastwood: Give everyone the chance to live the only life they have, the way they want to.
A fost invitat să fie un jurat la ediţia The Voice din Polonia. A refuzat, nefiind atras de televiziune, însă până la urmă a acceptat. Mulţi oameni au contestat alegerea lui ca membru al juriului, au început iarăşi cu aberaţii că e aşa şi nu ştiu cum fără să-l cunoască, fără să-l asculte, până în momentul în care mai multe persoane publice au garantat pentru el cu zâmbetul pe buze. Totuşi, concurentul lui, Damian Ukeje, a câştigat.
Nu-s sigură dacă am scris ce trebuie aici. Nu-s sigură dacă am scris cum trebuie. Am spus de o grămadă de ori că Nergal e un om cu minte, care are control asupra vieţii sale. A rupt legăturile cu biserica, chiar dacă preotul care era responsabil de asta tot amâna întâlnirile şi încerca să-l facă să se răzgândească. Dacă un om decide ceva, dacă are un anumit instinct, lasă-l să facă aşa cum crede că e mai bine pentru el, nimănui nu-i pasă că "biserica se va întrista din cauza plecării" atâta timp cât individul respectiv e fericit cu alegerile făcute. 
Nu stiu cine a fost idiotul care a dat startul modei "toţi rockerii/metaliştii sunt satanişti" sau "dacă nu crezi în Dumnezeu, eşti automat satanist". Poate nu cred nici în X, nici în Y, poate cred în anumite persoane sau poate cred în mine, poate cred în, eu ştiu, Thor, poate cred în muzica pe care o ascult şi nimeni nu mă poate obliga să cred în ceea ce cred ei.
Tocmai de aceea, Confessions Of A Heretic e o lectură care-ţi poate schimba viaţa, care-ţi dă de gândit şi-ţi oferă ocazia să-l cunoşti mai bine pe Nergal, să râzi şi să plângi alături de el citindu-i cuvintele. 
Cartea conţine o prefaţă scrisă de D. Randall Blythe, vocalistul de la Lamb of God şi imagini color.
Nu se recomandă ipocriţilor.

Anime: Isshuukan Friends


Cunoscut şi ca: One Week Friends

Lansare: aprilie 2014
Stadiu: complet, 12 episoade
Manga: Isshuukan Friends de Hazuki Maccha
Genuri: comedy, drama, shounen, school life, slice of life
Stil: 3/5
Plot: 4/5 - Kaori Fujimiya is always alone because all of her happy memories, including time spent with her friends, disappear every Monday. Deciding that he wants to be friends with her anyway, Yuuki Hase tries to get close to Kaori each week, wishing that she would one day call him “a friend”.
Opening: 4/5
Ending: 3/5
Feels: damn

În orice alt anime de genul, protagonista nu-şi face prieteni pentru că e timidă sau toţi o consideră urâtă/deprimată/ciudată. De obicei e o tipă încuiată care învaţă 24/7 şi nu are nevoie de prieteni sau de o relaţie sau de orice altceva nu are legătură cu viitorul ei universitar.
Nope.
Nu şi în Isshuukan Friends. În copilărie, Kaori avea o grămadă de prieteni şi se înţelegea bine cu toţi, însă după un accident grav şi-a pierdut toate amintirile frumoase legate de prieteni, nerecunoscând nici unul dintre ei când se trezeşte în spital. Tocmai de asta, când începe liceul nu vrea să cauzeze probleme nimănui prin simplul fapt că-n fiecare zi de luni uită absolut totul, aşa că afişează o imagine nepăsătoare şi ignoră pe oricine încearcă să-i vorbească, ştiind că n-ar avea rost să se ataşeze de cineva şi apoi să-l uite complet.
Toate astea până când Hase Yuuki reuşeşte s-o convingă să fie prieteni, dându-i ideea de-a păstra un jurnal. În fiecare luni dimineaţă, Kaori citeşte jurnalul şi începe să-l recunoască pe Hase. El crede că mintea ei îşi revine, însă asta n-are nicio legătură. Kaori încă uită o grămadă de lucruri, toate legate de el.
Faptul că Hase e îndrăgostit de ea e evident, mai ales când Kaori începe să-şi facă alţi prieteni şi nu mai petrece chiar atât de mult timp cu el, fiind nevoită să comunice şi cu ceilalţi. Toţi cred că e doar aiurită, din moment ce mai e o fată în clasă care e uitucă de fel. De exemplu, îşi uită cărţile acasă sau toată geanta, uită că are teme, uită că trebuie să se termine vacanţa şi tot felul de chestii. Kaori uită doar lucrurile care au legătură cu prietenii, în rest n-are probleme.
E un anime diferit, iar faptul că s-a concentrat pe partea cu prietenia mai mult decât pe partea romantică e un plus. Nu e shoujo, că dacă era shoujo, clar un sărut din partea lui ar fi făcut-o să nu-l uite niciodată, dar anime-ul ăsta e atât de inocent că până şi un puşcăriaş ar rânji în timp ce urmăreşte evoluţia legăturii dintre Kaori şi Hase.
Stilul îmi aminteşte oarecum de K-On!! din moment ce toţi sunt atât de kawaii şi reacţiile lor la fel. Nu ştiu, e probabil cel mai inocent anime pe care l-am văzut vreodată. N-are un plot complicat şi e uşor de ţinut pasul cu întâmplările, deci n-ar trebui să fie greu de înţeles. Încă n-am citit manga şi probabil n-o s-o fac prea curând din moment ce n-am timp şi mi-e al naibii de lene, dar de obicei manga e mai bună, deci citiţi-o şi pe aia. De fapt, mai bine mai întâi manga, de obicei în anime sunt tăiate scene sau moificate, mai ales ultimul episod. Sunt o grămadă de cazuri în care ultimul episod anime - de obicei la astea de 12-25 de episoade - e diferit de manga, pentru că manga continuă, dar difuzarea anime-ului a luat sfârşit şi au nevoie de-un final frumos.

Carte: Fangirl

16068905
Autor: Rainbow Rowell

Editură UK: Macmillan
Limbă: engleză
An apariţie: 2013
Pagini: 445
Goodreads rating: 4.20/5
Gen: young adult, romance, teen fiction
Plot: Cath is a Simon Snow fan.
Okay, the whole world is a Simon Snow fan...
But for Cath, being a fan is her life—and she’s really good at it. She and her twin sister, Wren, ensconced themselves in the Simon Snow series when they were just kids; it’s what got them through their mother leaving.
Reading. Rereading. Hanging out in Simon Snow forums, writing Simon Snow fan fiction, dressing up like the characters for every movie premiere.
Cath’s sister has mostly grown away from fandom, but Cath can’t let go. She doesn’t want to.
Now that they’re going to college, Wren has told Cath she doesn’t want to be roommates. Cath is on her own, completely outside of her comfort zone. She’s got a surly roommate with a charming, always-around boyfriend, a fiction-writing professor who thinks fan fiction is the end of the civilized world, a handsome classmate who only wants to talk about words... And she can’t stop worrying about her dad, who’s loving and fragile and has never really been alone.
For Cath, the question is: Can she do this?
Can she make it without Wren holding her hand? Is she ready to start living her own life? Writing her own stories?
And does she even want to move on if it means leaving Simon Snow behind?
Feels: *cries* *dies* *revives* hot damn

Asta e o carte pe gustul oricărei fangirl care se ocupă de fanfiction. Şi nu, nu fanfiction de proastă calitate cu personaje principale gen One Direction, Justin Bieber şi alte tâmpenii. Ok, nu prea sufăr genul ăsta în general, adică... habar n-am. Poate doar câteva rânduri Destiel. Câteva mai multe.
Nope. Nu intru în partea aia a minţii mele. Nope.
Am încercat şi eu odată să scriu un fanfiction Supernatural care începea de la finalul sezonului nouă. Crowley ar fi fost închis în iad, Dean şi Sam ar fi avut o viaţă fericită şi toate cele. Dean ar fi avut o fată care-i semăna la fix, nevastă-sa ar fi murit, Crowley ar fi reuşit să iasă din iad şi i-ar fi răpit pe Dean şi Sam, iar fetele lor i-ar fi salvat. Cumva. Oarecum. Dar eh, nu-i domeniul meu, aşa că am doar un capitol până acum.
Revenind la carte, ziceam că-i pe gustul oricărei fangirl, în special astea preocupate de fanfiction.
Cath e în primul an de facultate, e deşteaptă, îi place să scrie şi să citească. Se pricepe atât de bine la scris că oamenii preferă fanfic-ul ei despre Simon Snow şi Baz în defavoarea cărţilor originale. Are o grămadă de cititori, au apărut tricouri cu titlul fanfic-ului. Faima ei pe internet e asigurată.
Wren e sora ei geamănă, cu o tunsoare kawaii, haine la modă, prieteni şi viaţă socială. Intră la aceeaşi facultate, Cath se bucură, doar că Wren are deja o colegă de cameră, Cath fiind obligată să socializeze cu alte persoane.
"Talentul" pentru socializare de care dă dovadă Cath cred că-l am şi eu, dar dacă o să am norocul ei la facultate, nu mă supăr. Damn. Aici apare Levi, înalt, cu glume proaste, kawaii ass motherfucker, băiat de la ţară, genul de tip cu care discuţi uşor şi deveniţi prieteni fie că vrei, fie că nu.
Levi e mult prea prietenos şi sociabil pentru Cath, aşa că încearcă să-l ignore. Faptul că el nu poate reţine nimic dacă citeşte şi preferă cărţile audio, o aduce pe Cath în ipostaza de-a-i citi o carte întreagă pentru a-l ajuta să treacă un test. Chestia asta îi apropie şi mai mult.
Bineînţeles, apar probleme. Cath se simte vinovată că şi-a lăsat tatăl singur acasă, Wren petrece în fiecare week-end şi cu greu mai dă pe-acolo sau mai vorbeşte cu sora ei, colega de cameră e prea zgomotoasă, miroase a ţigări şi mereu deschise uşa cu piciorul, ceea ce-o deranjează pe Cath şi-i ruinează ritualul de scris de fiecare dată.
Împărţirea timpului între teme şi fanfiction nici măcar n-are un loc în mintea lui Cath, preferând de fiecare dată să scrie în loc să-şi termine un eseu sau ceva. Are destul timp pentru asta. Toţi avem. Până-n ultima noapte când răscolim netul şi nu găsim ce trebuie. 
Cath refuză să-şi scrie propriile cărţi. În lumea fictivă din Fangirl, Simon Snow e un fel de Harry Potter la noi. Seria asta a fost cea mai bună parte a copilăriei lui Cath, iar Wren era alături de ea. Amândouă mureau de dragul lui Simon Snow, până când Wren s-a "maturizat" şi a refuzat s-o mai ajute pe Cath cu fanfic-ul şi toate cele. Deci Cath refuză să renunţe la copilăria ei de dragul unei note, de dragul oamenilor din jur. De ce să meargă la o petrecre în loc să-i facă pe Simon şi Baz să se sărute? 
Cum viaţa ei socială a fost foaaaarte intresantă (I feel u Cath, I feel u), Cath n-a fost niciodată îndrăgostită pe bune, chiar dacă a avut un prieten. Levi apare în viaţa ei pentru a schimba asta, dând-o peste cap, făcând-o să plângă şi să râdă, rugând-o să-i citească ceea ce scrie.
Fangirl e o carte a naibii de mişto care-ţi arată că nu e prea târziu să începi să faci ceva ieşit din comun, chiar dacă nu i-am urmat exemplul şi încă stau şi plâng în faţa unui laptop, scriu cărţi cu adolescenţi tâmpiţi şi strâng bani pentru concerte şi convenţii. Dacă toată lumea cu anxietate socială ar avea norocul lui Cath, aş fi fericită să recunosc că-s de pe Terra şi fac parte din specia nasoală a oamenilor.
Şi ţin să menţionez că asta n-are nicio legătură cu ce scriu eu, adică Fangirl Problems. Am citit asta abia după ce aveam deja vreo 13 capitole scrise.


"No," Cath said, "Seriously. Look at you. You’ve got your shit together, you’re not scared of anything. I’m scared of everything. And I’m crazy. Like maybe you think I’m a little crazy, but I only ever let people see the tip of my crazy iceberg. Underneath this veneer of slightly crazy and socially inept, I’m a complete disaster.”

“Take off your glasses."
"Why? I thought you liked my glassess."

"I love your glasses. I especially love the moment when you take them off.” 

“No, I know,” Levi said. “But it’s not you. You don’t push through every moment. You pay attention. You take everything in. I like that about you—I like that better.”
Cath closed her eyes and felt tears catch on her cheeks.
“I like your glasses,” he said. “I like your Simon Snow T-shirts. I like that you don’t smile at everyone, because then, when you smile at me.… Cather.” He kissed her mouth. “Look at me.”
She did.
“I choose you over everyone.” 

“You look ridiculous,” Wren said.
“What?”
“That shirt.” It was a Hello Kitty shirt from eighth or ninth grade. Hello Kitty dressed as a superhero. It said SUPER CAT on the back, and Wren had added an H with fabric paint. The shirt was cropped too short to begin with, and it didn’t really fit anymore. Cath pulled it down self-consciously.
“Cath!” her dad shouted from downstairs. “Phone.”
Cath picked up her cell phone and looked at it
“He must mean the house phone,” Wren said.
“Who calls the house phone?”
“Probably 2005. I think it wants its shirt back.” 

“You don’t have any friends, your sister dumped you, you’re a freak eater..and you’ve got some weird thing about Simon Snow."
"I object to every single thing you just said."
Reagan chewed. And frowned. She was wearing dark red lipstick.
"I have lots of friends," Cath said.
"I never see them."
"I just got here. Most of my friends went to other schools. Or they’re online."
"Internet friends don’t count."
"Why not?"
Reagan shrugged disdainfully.
"And I don’t have a weird thing with Simon Snow," Cath said. "I’m just really active in the fandom."
"What the fuck is ‘the fandom’?” 

Carte: Eleanor & Park


Autor: Rainbow Rowell

Editură UK: Orion Books
Limbă: engleză
An apariţie: 2013
Pagini: 329
Goodreads rating: 4.17/5
Gen: young adult, romance, teen fiction, tragedy, drama
Plot: Two misfits.
One extraordinary love.
Eleanor... Red hair, wrong clothes. Standing behind him until he turns his head. Lying beside him until he wakes up. Making everyone else seem drabber and flatter and never good enough...Eleanor.
Park... He knows she'll love a song before he plays it for her. He laughs at her jokes before she ever gets to the punch line. There's a place on his chest, just below his throat, that makes her want to keep promises...Park.
Set over the course of one school year, this is the story of two star-crossed sixteen-year-olds—smart enough to know that first love almost never lasts, but brave and desperate enough to try.
Feels: *nopes until reaches fuckeverythingville*
Cartea a apărut în România în 2015 la editura Art.

Când am mers să vizitez Londra, am avut în minte librăria Waterstones. Erau atâtea cărţi şi atâtea chestii care au legătură cu cărţile că am zis c-o să mor. Aveam o limită de vreo 40 de lire pentru cărţi, aşa că am mers la subsol direct la secţiunea YA. Am luat vreo cinci cărţi printre care şi Eleanor & Park, pe care voiam s-o citesc neapărat. Şi cum nu eram sigură că avea să apară vreodată la noi şi cum ştiam că una e s-o citeşti în engleză şi alta în română, am cumpărat-o.
Am terminat-o într-o zi şi apoi am plâns încă trei pentru că fuck you that's why. Cartea asta nu e ceva previzibil, nu e ceva unde protagoniştii sunt clişeici. Ea nu e bogată, înaltă, frumoasă, cu piele perfectă şi deşteaptă. Bine, e deşteaptă. Iar el nu e înalt, cu un corp atletic şi nu are personalitatea aceea badass care atrage toate fetele, când de fapt are un suflet de aur.
Spre deosebire de alte protagoniste, Eleanor nu e deloc perfectă. E scundă şi plinuţă, părul ei parcă e un neon portocaliu, are pistrui şi gusturi teribile la haine. Park e jumătate coreean şi jumătate american, nu foarte înalt, slab, are o figură feminină. Starea lui financiară e mult mai bună ca a lui Eleanor, ea având încă trei fraţi, o casă mică şi un tată vitreg nenorocit.
Dragostea lor înfloreşte datorită lucrurilor mele preferate: muzica şi cărţile - benzi desenate, de fapt. Datorită perioadei în care romanul este amplasat (1986), nu existau smartphones, mp3playere şi tot felul de minuni uşor de cărat. Park avea un radio cu casete şi un volum de benzi desenate în fiecare zi. Eleanor a fost forţată să stea lângă el în autobuz din cauză că tot era ocupat şi lângă el nu stătea nimeni. Trăgea cu ochiul la benzile lui desenate şi într-o zi au început să le împartă.
Muzica, benzile desenate, aveau gusturi în comun. Orice melodie i-ar fi arătat, Eleanor ar fi adorat-o. orice benzi desenate i-ar fi împrumutat, Eleanor le-ar fi terminat într-o singură noapte.
În ciuda vorbelor urâte primite din partea colegilor, Park recunoaşte că o place pe Eleanor şi declară public că e prietena lui, recurgând la lucruri la care ai lui nu s-ar fi aşteptat niciodată doar pentru a o proteja. Eleanor ştie că nu e cea mai frumoasă fată şi nu e potrivită pentru el, continuând să întrebe de ce, de ce ea, ce vede la ea şi toate cele. Până la urmă acceptă că Park o place, au câteva certuri micuţe, dar totul e ok. 
Asta până ce tatăl vitreg al lui Eleanor o ia razna şi e nevoită să plece.
Lecturarea unei asemenea cărţi trebuie însoţită de acest playlist, format din melodiile şi trupele menţionate printre rânduri, în ordine cronologică. E o poveste despre prima dragoste care rareori rezistă până la final, problemele întâmpinate de doi adolescenţi de 16 ani în anii fără tehnologia de care beneficiem în prezent. Nu puteau vorbi la telefon oricând, nu puteau sta până la trei dimineaţa pe facebook. Pentru că nu aveau net, nu aveau telefoane mobile sau facebook, evident. Vorbeau doar la şcoală şi-n autobuz. Atât. Şi probabil asta e cea mai frumoasă parte din carte, unde fiecare întâlnire a lor e ceva special şi nu e anunţată cu un mesaj de genul "pe unde e autobuzul că m-am plictisit să aştept" etc. 
O recomand tuturor, da' părerea mea e că mai bine sună în engleză, sunt unele cuvinte care pur şi simplu n-au farmec în română. În engleză sună mult mai bine.

“Eleanor was right. She never looked nice. She looked like art, and art wasn't supposed to look nice; it was supposed to make you feel something.” 
“You can be Han Solo," he said, kissing her throat. "And I'll be Boba Fett. I'll cross the sky for you.” 

“Nothing was dirty. With Park.
Nothing could be shameful.

Because Park was the sun, and that was the only way Eleanor could think to explain it.” 

“If you can’t save your own life, is it even worth saving?” 

“Hey,' he said. It came out hard and frustrated. 'I told you to smile because you're pretty when you smile.' She walked to the bottom of the steps, then looked back at him. 'It'd be better if you thought I was pretty when I don't.”

“Stop asking that," she said angrily. There was no stopping the tears now. "You always ask that. Why. Like there’s an answer for everything. Not everybody has your life, you know, or your family. In your life, things happen for reasons. People make sense. But that’s not my life. Nobody in my life makes sense …” 


10 riscuri de asumat când mergi la un concert


Cea mai bună opţiune pentru o ieşire cu prietenii sau chiar de unul singur e, evident, un concert. Şi nu vorbesc despre concertele lui Bieber sau alţi prefăcuţi cu faima urcată la cap, vorbesc despre un concert adevărat, un concert metal.
Bineînţeles, există anumite riscuri pe care trebuie să ţi le asumi când participi la un astfel de eveniment şi trebuie să fi pregătit pentru asta din momentul în care ai hotărât că vrei bilet. Te pregăteşti sufleteşte, te îmbraci şi încalţi potrivit, te asiguri că ai fost de cinci ori la baie înainte să pleci şi că ai destui bani să-ţi iei ceva de băut că sigur o să crăpi de sete în câteva ore de efort fizic, pentru că asta e un concert: efort fizic. Sărit, headbang, mosh-uri, walls of death, dat din mâini, totul. Mă rog, n-o să simţi durerea decât după.

Riscul #1: părul.
Pletos fiind şi pregătit pentru o sesiune de headbang alături de fraţii tăi, o să mergi cu părul desprins, la fel ca ceilalţi. Şi tu, şi ei, veţi avea brăţări sau inele care se vor agăţa în păr şi care dor ca naiba. Nu glumesc. Doare al dracului de rău când te apucă unu din greşeală şi trage cu toată forţa şi nici nu te aude că e muzica tare. Sau transpiri şi părul tău se lipeşte de mâinile altora, sau părul altora de mâinile tale. În ambele cazuri e ciudat, pentru că simţi ceva lipit de tine şi-ţi pare rău de săracu' om al cărui păr l-ai distrus cu secreţiile corpului tău. Şi cu siguranţă o să-ţi mănânci părul sau cineva o să-ţi dea o pleată peste moacă sau tu lui, deci nu te enerva degeaba.

Riscul #2: călcatul pe picioare.
Nu e ca şi cum la un concert stai ca pensionarii pe scaun şi asculţi soprane îmbrăcate în rochii elegante. Nope. Stai în picioare câte ore e nevoie fără să te plângi. Şi alţii o să te calce în timpul unui mosh sau când trec pe lângă tine sau oricând altcândva. De-asta trebuie să te încalţi cu ceva care ştii că-ţi protejează degetele şi nimeni nu te poate descălţa uşor, că sigur n-ai unde să te apleci să-ţi legi şireturile sau să-ţi prinzi breteluţele la săndăluţele tale roz şi scumpe luate de tati şi mami. Nu că cineva are fi destul de prost încât să vină în sandale la un concert.

Riscul #3: mosh pit, wall of death, pogo.
Întotdeauna, absolut întotdeauna, indiferent dacă trupa e cunoscută sau nu, dacă sunt mulţi oameni sau nu, întotdeauna vor avea loc mosh-urile, walls of death sau pogo, poate chiar toate la acelaşi concert. Nu trebuie să te pişi pe tine de frică dacă auzi de aşa ceva. Poţi foarte bine să stai de-o parte dacă nu te atrage aşa ceva sau dacă ţi-e frică. De ce să-ţi fie frică? 
Într-un mosh sau wall of death poţi cădea şi să te calce toţi în picioare, poţi fi lovit din greşeală, cineva poate să-ţi rupă hainele din greşeală, poţi fi tras de păr şi o grămadă de chestii care vor provoca durere mai mică sau mai mare. Astea nu-s acte de violenţă, fiind câteva reguli pe care le ştii şi fără să ţi le spună cineva şi trebuie respectate. Pentru că rockerii şi metaliştii nu sunt animale însetate de sânge, sunt mai umani decât preoţii prefăcuţi.
  1. Fără violenţă. Nimeni nu loveşte pe nimeni pentru că vrea, ci pur şi simplu se întâmplă. E imposibil să nu fie cineva lovit câtuşi de puţin într-un mosh sau wall of death.
  2. Dacă cineva cade şi poţi ajunge la el, ridică-l cât mai repede. Încearcă măcar, n-o să mori. Dacă pici şi tu, alţii o să te ajute să nu ajungi clătită.
  3. Respectă oamenii de pe margine. Nu-i trage după tine în mosh, ei au rămas acolo pentru un motiv şi tu n-ai dreptul să tragi de ei să se alăture.
  4. Ajută oamenii care vor să iasă. În cazul în care eşti pe margine sau vezi pe cineva că vrea să iasă, încearcă să ajuţi persoana respectivă, nu s-o tragi înapoi.
  5. Ai găsit ceva ce nu-i al tău, nu-l păstra. Caută persoana respectivă şi înapoiază-l, chiar dacă e o biată brăţară. Orice nu e al tău, caută să-l dai înapoi. Şi dacă cineva întreabă "asta e a ta?" şi nu e, nu spune că e. Regula asta se aplică oricând şi oriunde, nu doar într-un mosh.
Riscul #4: crowd surfing.
Aici sunt două situaţii, iar prima e când tu eşti cel care e purtat pe braţe. Trebuie să ştii că unii nu sunt atenţi sau nu au forţă şi e foarte posibil să cazi, să-ţi pierzi ce ai prin buzunare, brăţări sau orice altceva, o să simţi mâini peste tot pentru că trebuie să te ţină bine. În cazul în care îţi plac fetele, ai noroc să atingi funduri, probabil ţâţe şi să nu te ia nimeni la pumni. Şi ar fi bine să nu loviţi oamenii sub centură, asta e considerată violenţă şi noi nu facem d-astea. Sau să pipăiţi intenţionat, asta e lipsă de respect.
A doua situaţie e când eşti în partea de jos şi trebuie să oferi, la rândul tău, suport celui de deasupra în momentul în care ajunge la tine. S-ar putea să-ţi dea un picior în cap, s-ar putea să-l atingi din greşeală la subţioară şi să fie transpirat. N-o să-ţi placă, dar n-ai dreptul să te plângi din moment ce ai plecat de-acasă ştiind ce te aşteaptă.

Riscul #5: oamenii înalţi.
Eu sunt destul de înaltă, probabil am ajuns pe la 1,75 sau cam aşa, şi tot am probleme cu oamenii mult mai înalţi decât mine care se pun în faţă. Şi e şi mai grav când sunt mai mulţi şi nu vezi nici din stânga sau dreapta. Dacă ai un amic mai forţos şi ai o greutate mică şi-l convingi să te ridice pe umeri, norocul tău. N-o să te înjure nimeni sau, cel puţin, n-o să urle la tine DĂ-TE BĂ JOS CĂ NU VĂD, ştiind că dacă ar fi avut ocazia să fie în locul tău, s-ar fi simţit nasol. Soluţia e să te pui în mişcare până-ţi găseşti un loc bun, preferabil să mergi mai aproape de scenă, dar acolo sunt mereu cei mai cei dintre headbangeri, deci dacă nu vrei plete peste ochi sau nu eşti unul dintre ei, nu merge acolo.

Riscul #6: setea.
De obicei băuturile sunt mult mai scumpe decât le-ai găsi într-un magazin sau la un bar într-o zi normală de lucru. Preţurile cresc considerabil pentru că nu ai voie să aduci nimic din afară, fiind nevoit să dai vreo 6 sau 7 lei pe o sticlă de apă la jumate sau peste 10 lei pe o bere, iar tu ai plecat de acasă cu foarte puţin şi nu-ţi permiţi să stai hidratat pe toată durata evenimentului.

Riscul #7: fumul de ţigară.
Nu toţi metaliştii sunt fumători, iar dacă evenimentul are loc într-un loc închis, tu n-ai treabă cu ţigările şi fumatul nu este interzis în interior, o să te usture ochii al naibii de rău după câteva ore, o să tuşeşti şi toate cele. Poate cineva o să-ţi dea foc la păr din greşeală, dar hai să nu ne gândim la cele mai nenorocite scenarii. Ştim să avem grijă, că doar şi noi avem păr şi nu ne-ar conveni să ia foc după ce-am petrecut atâţia ani împreună la bine şi la rău.

Riscul #8: distanţa.
Unii au norocul să stea aproape de locaţia evenimentului, iar alţii vin de la mama naibii - de exemplu eu. Trebuie să-ţi organizezi banii în aşa fel încât să-ţi ajungă de drum (tren, metrou, taxi, tramvai, autobuz, depinde de locaţie), de cazare, mâncare, apă, ţigări dacă eşti fumător, ceva merchandise şi ceva de băut pentru că o să mori după câteva ore şi, după cum am spus, preţurile la băuturi sunt al naibii de ridicate în momentul respectiv.

Riscul #9: banii.
E cam acelaşi lucru cu distanţa. Poate unele persoane îşi permit să se distreze la maxim, dar alţii au o anumită sumă, mai ales dacă sunt mai tineri şi au bani de la părinţi, mai ales dacă vin din altă parte şi trebuie să ajungă şi acasă. Merch-urile vor fi scumpe, băuturile sunt scumpe, apoi urmează mâncare, transport şi cazare pentru cei veniţi din afara localităţii respective. De asta mor de frică, pentru că la Rockstadt o să am nevoie de probabil cel puţin 10 milioane să supravieţuiesc patru-cinci zile plecată de acasă cu tot cu transport. Două sau trei mese pe zi, apă, ceva bere că nu strică, poate ceva merch, iar toate astea în cadrul festivalului, unde preţurile o să fie mari, apoi transportul de acasă la Bucureşti şi de la Bucureşti la Braşov, apoi la locaţia festivalului. Şi înapoi. Pentru că de ce nu?

Riscul #10: durerile de după.
Mergi la un concert să sari, să cânţi, să dai din cap. Am spus mai devreme că asta e un fel de efort fizic, deci aşa apare şi febra musculară imediat ce ai oprit activitatea. În noaptea respectivă o să mori de picioare şi n-o să poţi să dormi bine. Apoi începe durerea de gât şi câteva zile o să-ţi fie imposibil să-l mişti după cum vrea muşchiu' tău sau să te mişti în somn fără să simţi că te doare gâtul. Probabil o să te doară şi-n gât dacă ai urlat mult. O să te doară cam tot corpul pentru o zi, dar n-o să-ţi pară rău. Şi dacă-ţi pare rău, înseamnă că n-ai vrut să mergi la concertul respectiv.

Mai multe şanse să mori ai când mergi pe stradă deci ce-s 10 riscuri micuţe legate de distracţie?