Scurtmetraj: Hello Kitty (2011)

Imagini pentru hello kitty millo simulov
Director/writer: Millo Simulov

 Scurtmetrajul "Hello Kitty" prezintă atât o escapadă la mare a câtorva tineri, cât și o călătorie spirituală. Totul începe când li se strică mașina și sunt nevoiți să împrumute mașina surorii unuia dintre ei, o mașină foarte roz cu celebra pisicuță Hello Kitty. Aspectul acestei mașini le rănește orgoliul masculin la început, însă trec peste și decid că mai bine merg cu ea decât cu trenul.
Pe durata celor aproape douăzeci și trei de minute avem parte de momente haioase, de dovezi ale prieteniei acestora, cât și de sentimentul de tinerețe pe care îl oferă Millo Simulov prin intermediul acestui proiect de master. Și deși este un proiect de master, "Hello Kitty" beneficiază de o tehnică de filmare impecabilă. Începutul este o panoramă în mișcare a orașului evident filmată cu o dronă destul de performantă, apoi sunt alte secvențe filmate de undeva de sus. Filmul constă majoritar în cadre lungi. În primă fază, când personajele au o dispută pe tema transportului către mare, fața fiecăruia nu este arătată prin montaj, ci pur și simplu printr-o mișcare rapidă, continuă a camerei. O altă mișcare isteață este cea a trecerii camerei prin poartă odată cu personajul sau a scufundării acesteia tot odată cu personajul.
Fiind un drum lung până la mare, tinerii întâmpină multe probleme, cum ar fi poliția sau ridicarea mașinii. Scapă ca prin urechile acului, deși nu e foarte clar de ce. La scenele cu pricina se aude pur și simplu un anume fel de muzică și, de exemplu. polițistul și-a schimbat imediat părerea și i-a lăsat să plece. Nu se știe dacă pe talonul mașinii scrie ceva sau dacă toate desenele cu Hello Kitty și acel roz îi fac pe oameni să-și schimbe părerea.
În mașină cântă, fumează, râd, opresc în diferite locuri și se distrează, se relaxează. Limbajul este unul vulgar, tipic tinerilor din generația respectivă - și actuală, să fim sinceri. Când ajung la mare întâlnesc fete care, surprinzător, sunt atrase de mașina lor cu Hello Kitty.
Deși pare că toate sunt bune și frumoase, deși râzi pe tot parcursul filmului și îți dorești să ai parte de o escapadă la mare cu prietenii într-o zi de vară, finalul te lovește într-un mod dureros. După o rundă de bălăcit pe timp de noapte, unul dintre tineri se pierde în larg, iar apoi ceilalți sunt arătați pe plajă, la răsărit, privind spre orizont. Deși nu li se văd chipurile, poziția și gesturile lor spun că regretă ceva. Dacă a fost o întâmplare sau o sinucidere, asta nu se știe, deși dă mai mult spre o sinucidere deoarece o scenă asemănătoare a fost anterior arătată pe timp de zi, dar se întorseseră toți.
Evident, titlul filmului vine de la aspectul mașinii, iar această mașină pare să fie magică (sau posedată): îi scapă de tractări, de amenzi, le aduce fete, atât doar că s-a împotmolit în nisipul de pe plajă și și-a cam pierdut un pasager. Așadar, e această mașină un fel de Christine a lui Stephen King, doar că mai colorată și un model mai nou? E rudă cu Christine, poate chiar nepoata ei îndepărtată? N-o să știm niciodată, dar știm că acesta a fost un scurtmetraj extrem de reușit.



Film: Două lozuri (2016)

Imagini
Actori: Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur, Dorian Boguță

Director: Paul Negoescu
Writers: I. L. Caragiale (short story), Paul Negoescu (screenplay)
IMDB rating: 8.3

Comedia românească Două lozuri are în centrul atenţiei trei bărbaţi de caractere diferite, prieteni foarte buni, care pornesc într-o aventură pentru recuperarea unui bilet câştigător la loto. Dinel (Dorian Boguţă) lucrează la un atelier auto şi are nevoie de bani pentru a-şi readuce soţia în ţară, Sile (Dragoş Bucur) e şomer şi Pompiliu (Alexandru Papadopol) are o slujbă în cadrul primăriei, fiind şi cel mai stabil din punct de vedere financiar din grup.
Evenimentul care le disturbă rutina zilnică este pierderea unui bilet câştigător la loto, în valoare de şase milioane de euro, aşa că cei trei pornesc în căutarea acestuia odată ce Dinel îl pusese în borsetă, iar borseta i-a fost furată.
Aceşti trei bărbaţi disperaţi să revendice marele premiu cât mai repede, încep să caute făptaşii. Întreabă la fiecare apartament din blocul lui Dinel dacă nu cumva au fost pe acolo „doi bărbaţi, unul înalt cu accent de moldovean şi altul mai scund şi mai periculos”. În acest moment al filmului, oamenii care le deschid uşa sunt de diferite feluri: întâi le deschide o doamnă bătrână care întreabă dacă nu sunt băieţii de la cablu, apoi un copil, apoi ajung la nişte aşa-zise ghicitori care îi seacă de alţi bani. În final, ajung la uşa unor prostituate care îi recunosc pe cei descrişi.
Mergând dintr-un loc în altul, cei trei crai de la răsărit pornesc spre Bucureşti în Dacia lui Dinel, cu puţini bani şi fără să ştie sigur cum ajung unde trebuie. Când găsesc locuinţa unuia dintre hoţi, intră în casă şi găsesc într-un final borseta, însă fără bilet, chiar şi hoţii fiind miraţi de cât de neatent e Dinel, spunând mereu „Bă, da prost eşti!”
La baza filmului stă nuvela lui Caragiale, Două loturi, însă Negoescu o adaptează în aşa fel încât întâmplările să fie tipice perioadei noastre, mai exact anului 2016: hainele personajelor, limbajul, tehnologia, referirile la alte personalităţi actuale sau emisiuni de televiziune, ba chiar şi comportamentul oamenilor din jurul protagoniştilor.
Lungmetrajul de aproximativ nouăzeci de minute surprinde foarte bine mai multe tipologii de oameni: familistul (Dinel), şmecherul cartierului (Sile), omul muncitor şi grijuliu (Pompiliu), aşa-zişii „smardoi” de care se teme toată lumea, oamenii naivi ca fata care făcea autostopul, obsedaţii ca prietenul acesteia, chiar şi locatarii care mai de care ai unui simplu bloc dintr-un orăşel nu foarte prosper, după cum se poate vedea pe parcursul filmului. Consider că Paul Negoescu reuşeşte să reprezinte neatenţia şi nepăsarea românilor prin intermediul acestor personaje, visul de a ajunge bogat peste noapte şi chiar şi prietenia puterincă ce se poate observa între Dinel, Sile şi Pompiliu.

Scurtmetraj: Ryan (2004)

Imagini pentru ryan chris landrethActori: Chris Landreth, Ryan Larkin
Director: Chris Landreth
IMDB rating: 7.7

Ryan este un documentar animat câştigător de Oscar unde este prezentat un interviu bazat pe conversaţii reale între Chris Landreth şi Ryan Larkin, doi autori de animaţie. Personajele sunt ilustrate într-un mod unic, adică distorsionate, cu părţi ale corpului lipsă sau cu diferite „puteri”, arătând efectele emoţiilor sau artei.
La început apare versiunea animată a lui Chris Landreth şi se află de la el ce se va întâmpla în continuare, cum, unde, când l-a întâlnit pe Ryan Larkin şi cine este acest individ. Interviul se petrece într-un loc asemănător unei cantine destul de neîngrijită, mese şi scaune fiind aşezate în rânduri.
Ryan Larkin ia forma unui personaj distorsionat, asemenea lui Chris. Din capul lui au rămas doar un ochi, gura şi nasul. Mâinile sale sunt incredibil de subţiri şi au o structură neobişnuită, palmele găurite şi degete parţial transparente. Datorită stilului animaţiei şi felului în care Landreth a construit personajele, putem vedea în interiorul „minţii” lui Larkin. În interiorul craniului său sunt proiectate diferite culori, prezente mai târziu şi la personajul lui Landreth, într-un mod diferit, însă la fel de viu.
Pe parcursul celor aproape paisprezece minute, Chris şi Ryan discută despre animaţiile lui Ryan făcute în urmă cu treizeci şi cinci de ani, cum ar fi Walking, Street Musique. Mai multe persoane din trecutul lui Larkin devin personaje ale animaţiei şi oferă mai multe detalii despre acesta, detalii pe care el nu le spune de prima dată.
Dependenţa de alcool a lui Ryan Larkin este reprezentată printr-un recipient animat, două braţe din arcuri ieşin din lateral şi atragându-i atenţia, alături de un sunet subţire. Reuşind să se lase de cocaină, mai rămâne cu alcool, iar reacţia sa când Chris îi sugerează să învingă şi alcoolul este reprezentată printr-un mod destul de comic, ilustrându-l pe Larkin îmbrăcat elegant, cu o ceaşcă de ceai, zâmbind. Această imagine durează doar o clipă, însă are un impact puternic pozitiv.
„Camera” nu este fixată doar pe cei doi. În timpul conversaţiei lor putem vedea şi alte personaje, alte părţi ale încăperii, uneori chiar şi microfoanele plasate lângă masa la care sunt aşezaţi, arătând că, într-adevăr, este un interviu.
Anii de depresie şi blocaj artistic ai lui Ryan Larkin sunt însumaţi într-o scenă scurtă, imediat după animaţia Street Musique. Culorile dispar, lumina se stinge şi un singur reflector râmâne deasupra lui Larkin. Acesta se aşază jos, trist, şocat că ideile i-au dispărut şi nu vede nimic altceva decât întuneric în jur.
La finalul documentarului, îl putem vedea pe Larkin cerşind, iar la un moment dat pe Landreth pe cealaltă parte a străzii. Capul său fiind la fel de deformat ca al lui Larkin, amândoi având doar ochiul stâng rămas, nasul şi gura. Cred că acest moment arată de fapt asemănarea dintre cei doi artişti, dintre geniu şi admiratorul geniului, ba chiar şi elementul comun al tuturor artiştilor: idei şi blocaj.
Cred şi că întregul documentar este menit să arate lumii viaţa din spatele succesului şi cum şi cei mai mari artişti râmân fără idei, intră în depresie, devin dependenţi de alcool sau droguri, ba chiar şi eşuează la un moment dat.

Scurtmetraj: În acvariu (2013)

Imagini pentru in acvariu tudor jurgiuActori: Maria Mitu, Ionuț Vișan
IMDB rating: 5.9
Director/writer: Tudor Cristian Jurgiu

Când eşti tânăr şi îndrăgostit, mintea ta nu mai e acolo unde trebuie şi începi să te schimbi fără să-ţi dai seama. Acest lucru doreşte şi Tudor Cristian Jurgiu să ne arate în scurtmetrajul său, În acvariu, printr-un mod aparent simplu.
Cristina (Maria Mitu) şi George (Ionuţ Vişan) trec printr-o etapă a relaţiei lor în care nici nu vor să se despartă, dar nici nu se mai suportă, astfel ajungând să aibă discuţii alternative: acum se ceartă, mai târziu se sărută, apoi iar se ceartă şi iarăşi se sărută. Un astfel de comportament este ceva obişnuit printre tinerii din generaţia prezentă, relaţiile lor bazându-se mai mult pe ideea nevoii de afecţiune.
Relaţia celor două personaje nu se bazează pe această nevoie, ci pe iubire, tocmai de aceea Cristina purtându-se imatur de mai multe ori pe durata filmului. În schimb, George pare puţin mai hotărât, alegând să plece, însă Cristina îl urmăreşte până acasă, unde au iarăşi discuţii alternative.
Unghiurile de filmare sunt nepotrivite, personajele ocupă prea mult spaţiu pe ecran, anumite cadre făcând spectatorul să se simtă incomod din acest punct de vedere. Atmosfera este calmă, decorul destul de natural, însă mult prea „matur” pentru a aparţine camerei unei tinere, pe când garsoniera lui George pare mai autentică din acest punct de vedere.
Limbajul, în schimb, este chiar foarte nenatural pentru tinerii din generaţia respectivă. Până şi comportamentul Cristinei, chiar dacă este efectul iubirii ei pentru George, este destul de forţat, de la urmărirea lui pe stradă până la secvenţa unde aruncă vitamine în acvariul cu peşti – mai ales partea unde refuză să plece, băgându-se sub masă.
Titlul filmului prinde înţeles tocmai spre final, unde cei doi se află la George acasă, iar Cristina se uită la acvariul cu peşti. „Vezi că am avut grijă de ei?” sunt cuvintele care ne duc cu gândul la o anumită etapă a relaţiei lor, când probabil Cristina îi dăruise acel acvariu sau îl cumpăraseră împreună, acesta simbolizându-i pe ei. Momentul în care ea „otrăveşte” apa peştilor poate însemna decizia de a pune capăt relaţiei, însă nici de această dată nu reuşeşte.
Scurtmetrajul realist de douăzeci de minute face parte din noul cinema românesc, a fost lansat în 2012, câştigând locul al treilea la Cannes, secţiunea Cinéfondation, în 2013. Deşi la prima vedere acest scurtmetraj nu pare ceva foarte strălucit, după mai multe vizionări şi cugetări devine definiţia obişnuinţei. Prin obişnuinţă facem referire la un soi de afecţiune faţă de o anumită persoană, iar după o perioadă n-o mai poţi suporta, dar nici nu vrei să o laşi să plece tocmai pentru că nu-ţi poţi imagina ce ai putea face fără acel om în viaţa ta.
Aici, Cristina este reprezentarea obişnuinţei, ea însăşi gonindu-l pe George de mai multe ori, apoi răzgândindu-se şi mergând după el. Privind cu alţi ochi, dintr-o altă perspectivă, Cristina poate reprezenta şi frica de singurătate, George fiind probabil singurul om care o face să se simtă într-adevăr dorită şi folositoare. Şi, bineînţeles, nu-şi poate permite să-l piardă.
Aşadar, În acvariu este un scurtmetraj cu o idee de bază bună, însă de o calitate mediocră din punct de vedere tehnic şi actoricesc. Se pot înţelege substraturile, dar la o primă vizionare tot ce-ţi poţi spune este „Nu, oamenii nu se comportă aşa, oricât de nebuni după cineva sunt, oricând de tineri sunt. Asta dacă nu cumva au ceva la cap.” Doar după câteva zile de gândire şi răzgândire poţi spune că ai înţeles esenţa a ceea ce ai văzut şi că ai vizionat cu adevărat acest film. Și încă nu pricep de ce posterul de promovare e diferit față de ce reprezintă filmul, dar ok.

Film: I killed my mother (2009)

Actori: Xavier Dolan, Anne Dorval
IMDB rating: 7.5 
Director/writer: Xavier Dolan
Plot: A semi-autobiographical story about Hubert as a young homosexual at odds with his mother.

Drama I Killed My Mother spune povestea lui Hubert Minel, un adolescent în vârstă de şaisprezece, şaptesprezece ani care îşi urăşte mama şi are mereu conflicte cu ea. Tot ce vede la ea este felul scârbos în care mănâncă, hainele urâte şi comportamentul unei femei care uită mereu că are un copil.
Xavier Dolan, regizorul, interpretează şi rolul principal, acest film fiind unul semi-autobiografic. Deşi titlul sugerează asta, nu, Xavier Dolan nu şi-a omorât mama pentru că nu erau de acord în majoritatea cazurilor. Această sintagmă se referă la refuzul lui Hubert de a-şi accepta mama ca fiind fiinţa care i-a dat viaţă şi ar trebui să-l iubească necondiţionat, ba chiar îi spune unei profesoare că mama lui a murit.
Cauzele neînţelegerilor dintre ei sunt banale, certurile sunt zgomotoase şi repetitive. Părinţii lui sunt divorţaţi încă de când el era mic, aşadar prezenţa şi modelul masculin au lipsit cu desăvârşire odată ce mama lui a părăsit casa şi l-a luat cu ea. Lipsa unui tată se poate să-l fi afectat mai mult decât lasă să se vadă, iar în perioada adolescenţei lasă toate acele emoţii adunate de-a lungul timpului să iasă la suprafaţă sub forma certurilor cu mama lui.
Deşi mulţi ar spune că Hubert a fost prea răsfăţat, nici mama lui nu primeşte premiul de „mama anului”. Este neglijentă de multe ori, este stresată din cauza serviciului, lipsei de comunicaţie între ea şi fiul ei, iar toate aceste probleme, asemenea lui Hubert, se revarsă în certurile pe care le poartă zilnic. Deşi încearcă să comunice şi să rezolve problemele, ambii sunt prea egoişti pentru a se gândi şi la binele celuilalt: ea vrea să iasă, să-şi cumpere lucruri, să meargă la salon, să-şi vadă emisiunile preferate la televizor, iar Hubert are propriile sale dorinţe.
Văzând că legătura dintre el şi mama sa nu este una bună, decide să nu îi spună despre orientarea lui sexuală şi nici despre Antonin, prietenul acestuia. Mama lui află despre relaţia dintre el şi Antonin abia după două luni, când se întâlneşte cu mama acestuia la un salon de bronzat, însă nu îi spune imediat că ştie.
În căutarea sfaturilor, Hubert devine apropiat de profesoara pe care o minţise, simţind că este mama pe care nu a avut-o. Aceştia ţin legătura şi după ce Hubert este trimis la o şcoală în altă parte. Legătura dintre el şi profesoară se bazează pe situaţiile lor similare, ea neştiind ceva de tatăl ei de mai bine de zece ani, pentru că în tinereţe nu-l suporta absolut deloc.
De-a lungul celor nouăzeci de minute apar şi secvenţe alb-negru cu Hubert/Xavier povestind despre mama lui, cum o iubea, dar nu o iubea exact ca pe o mamă, cum ar putea găsi alte zece persoane pe care să le iubească mai mult decât pe ea. Aceste scene sunt filmate în baie, iar spre finalul filmului, mama lui găseşte camera şi casetele.
Refugiul lui Hubert este casa unde a copilărit înainte de divorţul părinţilor. Fuge de la internat, iar iubitul lui îl duce acolo cu maşina. Mama ajunge acolo în urma unui telefon primit de la directorul şcolii, spunând că a lăsat un bilet şi că îl găseşte „în regatul lui”. Homosexualitatea nu pare să fie o problemă pentru ea din moment ce nu reacţionează deloc neplăcut când îl găseşte pe Antonin acolo.
Acest film este despre legătura dintre mamă şi fiu – părinte şi copil – şi că nu ne putem alege familia, iar dacă ajungem să o urâm, n-o putem urî complet, o putem doar plasa undeva mai jos pe lista oamenilor importanţi din viaţa noastră.

Scurtmetraj: Bora Bora (2011)

Imagini pentru bora bora scurtmetrajActori: Alexandru Potocean, Mirela Zeta, Teodor Corban
Director/writer: Bogdan Mirică
IMDB rating: 7.7
Plot: ION lives in one of the most drought-affected areas in Romania. Wishing to put an end to his bad luck, Ion commits to work for a foreigner, unaware of the fact that he becomes involved in illegal activities.

Scurtmetraj lansat în anul 2011 în regia lui Bogdan Mirică, Bora Bora prezintă ultima vară din viaţa lui Ion, un tânăr sărac şi dornic de a face bani într-un mod cât mai simplu. Personajul lui Alexandru Potocean pare la prima vedere un om leneş, nepăsător faţă de cei din jur sau de propria viaţă, iar tot ceea ce-şi doreşte sunt banii. Mai târziu i se iveşte o ocazie care-i poate aduce o sumă bună pe nimic -  tot ce trebuie să facă este să vândă o bucată de pământ.
Primul cadru este unul natural, se pot observa doi copaci desfrunziţi în mijlocul pustiului, sunetele sunt produse de natură - greieri, broaşte, la un moment dat apare o cioară – şi câteva acorduri de chitară care se vor repeta în anumite secvenţe viitoare ale filmului. Aceşti doi copaci pot avea legătură cu numele personajului, Ion Ion, de unde şi denumirea de Bora Bora a filmului, cum este explicat de un agent: „Acesta e numele lui, Ion Ion… ca în Bora Bora.”
De regulă, protagonistul îşi câştigă existenţa pescuind, însă barca lui este găurită. Aşadar, dacă tot nu are bani s-o repare cum îl îndeamnă soţia sa, Maria (Mirela Zeta), când i se iveşte ocazia să vândă pământul, Ion negociază un preţ cu un necunoscut, „Neamţu”, care îl roagă să cultive nişte seminţe din care va face „pulovere pentru săraci”, fără a ştii că de fapt se avântă în ceva ilegal, mai târziu fiind arestat pentru cultivare de cannabis. Este dus la locul faptei de către poliţie, îi este explicată situaţia, apoi se dă foc porţiunii sale de pământ, arzând plantele ilegale şi porumbul din jurul lor. Ion încearcă să se scutească de anii de închisoare rugându-se de căpitan, „Haideţi, domn’ şef, că n-am ştiut!”
Scurtmetrajul face parte din valul noului cinema românesc, este o dramedie, la început totul fiind dramatic, însă odată cu apariţia agenţilor de poliţie, a unui reporter şi a unui cameraman, atmosfera se destinde şi tragedia lui Ion este îmbinată cu elemente comice venite din partea celorlalte personaje: limbajul lor, acţiunile, vorbele pe care le combină pentru a crea poveşti de necrezut pentru ascultători, dar şi de stângăciile acestora.
Bora Bora are elemente comune cu primul lungmetraj al lui Mirică lansat în 2016, Câini, şi anume: protagonistul vrea să vândă pământul, poliţia este implicată, acţiunea se petrece la ţară pe timp de vară şi, cel mai important, personajul principal nu supravieţuieşte. Atât Ion, cât şi Roman, protagonistul lungmetrajului, sfârşesc împuşcaţi doar pentru că au dorit să vândă o bucată de pământ. Se poate spune că Bora Bora este rădăcina celuilalt film datorită acestor asemănări izbitoare.  
Numele Ion alături de o poveste despre pământ ne duce cu gândul şi la romanul lui Liviu Rebreanu, unde Ion este tot un tânăr sărac care-şi doreşte avere, tot un personaj principal care la finalul poveştii nu mai este în viaţă.
Acest scurtmetraj a obţinut premiul European Jury Award în anul 2012 la Angers European First Film Festival, iar în 2011 premiul pentru Best Romanian Film la Transilvania International Film Festival. De asemenea, a fost nominalizat pentru Golden Pardino - Leopards of Tomorrow în cadrul Locarno International Film Festival şi Short Grand Prix la  Warsaw International Film Festival, tot în 2011. 

Film: Julieta (2016)

Actori: Emma Suarez, Adriana Ugarte
IMDB rating: 7.2
Director: Pedro Almodovar
Writers: Pedro Almodovar, Alice Munro (short stories)
Plot: After a casual encounter, a brokenhearted woman decides to confront her life and the most important events about her stranded daughter.
Feels: never again


Film spaniol lansat în regia lui Pedro Almodovar, Julieta spune povestea unei femei hotărâte să se mute în Portugalia alături de iubitul său, însă ceva apare şi e nevoită să mai rămână în Madrid, oraşul actual.
Din întâmplare, Julieta se întâleşte pe stradă cu o prietenă a fiicei sale şi află că aceasta se află în oraş, fapt care o face să-şi amâne plecarea şi s-o caute. Întâlnirea cu această femeie e un şoc pentru Julieta care în ultimul deceniu din viaţă a încercat să se obişnuiască cu ideea că fiica sa a plecat. 
Acţiunea nu se petrece numai în prezent, ci şi în trecut, aşa văzând momentele decisive din viaţa protagonistei: întâlnirea cu tatăl fiicei sale, pescarul Xoan, într-un tren, conversaţia lor sfârşind cu o sarcină. Nouă luni mai târziu, Julieta îl caută pe Xoan şi aceştia se căsătoresc, iar ea este fericită că are o familie frumoasă şi fericită – pentru moment. Atât soţul ei, cât şi propriul tată, sunt infideli, iar Julieta se mută la Madrid cu Antia, fiica sa. Comportamentul său devine din ce în ce mai neobişnuit, până şi Lorenzo, actualul soţ, ajunge să o urmărească pentru a înţelege ce se petrece cu ea.
Julieta este un film care explorează comportamentul feminin, ceea ce nu este deloc o noutate în filmele lui Almodovar, unde femeile sunt un element cheie al filmului şi sunt portretizate ca fiind nişte persoane puternice şi independente, deşi cu probleme pe plan emoţional, iar Habla con ella este un exemplu potrivit acestei descrieri.
Bazat pe trei povestiri ale lui Alice Munro, acest film este o melodramă de familie, o cunoaştere a părţii feminine care întâmpină iubire şi multe pierderi. Scena cu cel mai mare impact este când Antia şi prietena sa o usucă pe Julieta cu un prosop, iar tânăra Julieta se transformă în mijlocul scenei în matura Julieta, simbolizând probabil o maturizare bruscă.
Cu cinci nominalizări şi trei premii, Julieta este o aventură emoţională feminină care reprezintă schimbările şi emoţiile prezente în mai multe perioade ale vieţii.

Film: Innocence (2004)

Actori: Zoé Auclair, Lea Bridarolli, Bérangère Haubruge
IMDB rating: 6.9
Director: Lucile Hadzihalilovic
Writers: Lucile Hadzihalilovic, Frank Wedekind 
Plot: A look inside an offbeat boarding school for young girls.
Feels: 10/10 would never watch again

Povestea filmului francez Innocence se învârte în jurul unor fete de până în doisprezece ani, fără un plot precis. Acestea se află într-un parc, izolate de restul lumii, singurii adulţi fiind două profesoare şi îngrijitoarele fiecărei case în care se află un număr de fete, fără personaje masculine – singurul menţionat este fratele lui Iris, cea mai mică dintre fete.
Deşi sunt doar nişte copile şi cea mai mare are doisprezece ani, există o ierarhie între ele, locul fiecărea fiind reprezentat de culorile fundiţelor pe care le poartă – culoarea roşie este purtată de cea mai mică, iar violet de cea mai mare. Celelalte culori sunt albastru, portocaliu, galben şi verde. Albastru este pentru a doua cea mai mare, iar portocaliu pentru a doua cea mai mică, celelalte culori fiind neclare.
În afară de faptul că numele regizoarei abia poate fi pronunţat şi e un fel de She-Who-Must-Not-Be-Named al celor care sunt nevoiţi să-i scrie şi să-i rostească numele, dar le iese doar un Lucille Hhhhhhhhh….ceva cu H (Lucile Hadzihalilovic), totul se întâmplă foarte lent. Scenele unde fetele se joacă sau dansează sunt lungi, mai ales primele – înotul, ritualul de înlocuire a fundelor sau „descoperirea” lui Iris, ultima sosită.
Nu apare nici un personaj masculin până la scena finală, deci este un film dedicat fetelor şi inocenţei copilăriei fetelor. Perioada lor de maturizare este exprimată prin mai multe întâmplări ale fetelor, cum ar fi, în primul rând sosirea lui Iris şi avansarea în ierarhie a fetei care purta fundă roşie înainte. Aceasta se supără, e geloasă că acum nu mai este preferata fundei mov, începe să-i facă lucruri rele lui Iris. Apoi avem transformarea fetei cu fundă albastră, care în urma unei dezamăgiri alege să sară gardul şi să fugă. Şi, bineînţeles, avem şi transformarea celei mai mari dintre ele. I se spune că va pleca în curând, i se povesteşte despre menstruaţie şi primeşte primele complimente din partea unui bărbat. Deşi acest moment este menit să evidenţieze o transformare, când bărbatul din public îi strigă „Eşti cea mai frumoasă!” pare puţin deplasat, ea fiind doar un copil. Transformarea ei se încheie cu ceea ce se vrea a fi prima dragoste, văzând un băiat, singurul personaj masculin al cărui chip este arătat în film.
După plecarea celei mai mari, în case va sosi o altă fetiţă care va lua locul celei mai mici, iar locurile şi fundele se vor schimba din nou. Începutul şi finalul sunt scene în oglindă, fetele strângându-se în jurul sicriului în care este adusă cea mică – de ce, de ce un sicriu? – şi privind-o. 
La început, filmul pare a fi genul horror, iar pe parcurs chiar eşti convins că s-ar putea să fie puţin horror din cauza tunelelor şi atmosferei create, a sicriului, a fetei care a murit, a misteriosului motiv pentru care cele mari pleacă seara şi a holurilor întunecate. Filmul ar fi fost mult mai bun dacă ar fi fost horror până la capăt şi nu atât de abstract. Ideea care e? O şcoală de balet foarte strictă şi ciudată, genul de şcoală unde i-ai chema pe Scooby Doo şi Sherlock Holmes să vadă care-i treaba cu ea şi cu conducerea ei.
Aşadar, Innocence e unul dintre cele mai abstracte filme de la anul 2004 încoace şi greu de înţeles şi, deşi am spus ce înseamnă, nu am spus că mi-a plăcut şi probabil nu m-aş fi uitat la el de bună voie până să ies la pensie.