Scurtmetraj: Ryan (2004)

Imagini pentru ryan chris landrethActori: Chris Landreth, Ryan Larkin
Director: Chris Landreth
IMDB rating: 7.7

Ryan este un documentar animat câştigător de Oscar unde este prezentat un interviu bazat pe conversaţii reale între Chris Landreth şi Ryan Larkin, doi autori de animaţie. Personajele sunt ilustrate într-un mod unic, adică distorsionate, cu părţi ale corpului lipsă sau cu diferite „puteri”, arătând efectele emoţiilor sau artei.
La început apare versiunea animată a lui Chris Landreth şi se află de la el ce se va întâmpla în continuare, cum, unde, când l-a întâlnit pe Ryan Larkin şi cine este acest individ. Interviul se petrece într-un loc asemănător unei cantine destul de neîngrijită, mese şi scaune fiind aşezate în rânduri.
Ryan Larkin ia forma unui personaj distorsionat, asemenea lui Chris. Din capul lui au rămas doar un ochi, gura şi nasul. Mâinile sale sunt incredibil de subţiri şi au o structură neobişnuită, palmele găurite şi degete parţial transparente. Datorită stilului animaţiei şi felului în care Landreth a construit personajele, putem vedea în interiorul „minţii” lui Larkin. În interiorul craniului său sunt proiectate diferite culori, prezente mai târziu şi la personajul lui Landreth, într-un mod diferit, însă la fel de viu.
Pe parcursul celor aproape paisprezece minute, Chris şi Ryan discută despre animaţiile lui Ryan făcute în urmă cu treizeci şi cinci de ani, cum ar fi Walking, Street Musique. Mai multe persoane din trecutul lui Larkin devin personaje ale animaţiei şi oferă mai multe detalii despre acesta, detalii pe care el nu le spune de prima dată.
Dependenţa de alcool a lui Ryan Larkin este reprezentată printr-un recipient animat, două braţe din arcuri ieşin din lateral şi atragându-i atenţia, alături de un sunet subţire. Reuşind să se lase de cocaină, mai rămâne cu alcool, iar reacţia sa când Chris îi sugerează să învingă şi alcoolul este reprezentată printr-un mod destul de comic, ilustrându-l pe Larkin îmbrăcat elegant, cu o ceaşcă de ceai, zâmbind. Această imagine durează doar o clipă, însă are un impact puternic pozitiv.
„Camera” nu este fixată doar pe cei doi. În timpul conversaţiei lor putem vedea şi alte personaje, alte părţi ale încăperii, uneori chiar şi microfoanele plasate lângă masa la care sunt aşezaţi, arătând că, într-adevăr, este un interviu.
Anii de depresie şi blocaj artistic ai lui Ryan Larkin sunt însumaţi într-o scenă scurtă, imediat după animaţia Street Musique. Culorile dispar, lumina se stinge şi un singur reflector râmâne deasupra lui Larkin. Acesta se aşază jos, trist, şocat că ideile i-au dispărut şi nu vede nimic altceva decât întuneric în jur.
La finalul documentarului, îl putem vedea pe Larkin cerşind, iar la un moment dat pe Landreth pe cealaltă parte a străzii. Capul său fiind la fel de deformat ca al lui Larkin, amândoi având doar ochiul stâng rămas, nasul şi gura. Cred că acest moment arată de fapt asemănarea dintre cei doi artişti, dintre geniu şi admiratorul geniului, ba chiar şi elementul comun al tuturor artiştilor: idei şi blocaj.
Cred şi că întregul documentar este menit să arate lumii viaţa din spatele succesului şi cum şi cei mai mari artişti râmân fără idei, intră în depresie, devin dependenţi de alcool sau droguri, ba chiar şi eşuează la un moment dat.