Muzică: Between Colors

De când n-am mai scris despre o trupă pe aici? De mult, presupun. Și de când n-am mai scris despre o trupă de-a noastră? De și mai mult. Azi vorbim (nu vorbim, nu e ca și cum cineva ar citi ce scriu eu aici daaaar) despre Between Colors, o trupă cu influențe de symphonic metal, industrial metal și niște core pe ici pe colo. Și dacă apare cineva cu „coreala e pentru poseri” o să trimit niște gândaci de bucătărie în chiloții voștri. 
Acești oameni pasionați de muzică faină și-au lansat primul album, M.A.D. nu cu mult timp în urmă, cam pe 19 noiembrie (2016 în caz de blogul ăsta supraviețuiește și cineva ajunge la postarea asta în alt an) printr-un concert super mișto în Quantic la care n-am reușit să ajung pentru că dacă week-end-ul ăla nu mergeam acasă mă bătea bunică-mea cu toporu’ de tăiat lemne. Avem unul separat cu care tăiem vecinii ocazional. 
Revenind la Between Colors, ia să vedem și numele membrilor, avem așa: Cristina la voce, Rach la chitară bass, Dan la chitară și Mihai la tobe. Trupa a luat naștere în București parcă prin 2012 dacă nu mă minte pagina lor de facebook și crește pe la toate concertele din țară momentan. Cam atât pot să zic de prezentare că n-am skillurile necesare ca să comentez și chestii tehnice sau de compoziție, deci o să las niște linkuri și o amenințare: ascultați Between Colors că n-am uitat faza cu gândacii de bucătărie de mai sus.
A, da. Oamenii ăștia au cel mai badass album fizic pe care l-am văzut vreodată, deci cumpărați-l și plângeți pe el.
Și link-urile:

Serial: Shameless US(2011)


Actori: Emmy RossumWilliam H. MacyCameron Monaghan, Ethan Cutkosky, Jeremy Allen White, Emma Kenney
Lansare: 2011
Stadiu: on going
IMDb rating: 8,7/10
Regia: John Dahl, Todd Holland, Stephen Hopkins,Mimi Leder, Mark Mylod, John Wells
Genuri: Comedie, dramă
Plot: Remake al variantei britanice, Shameless spune povestea disfuncționalei familii Gallagher. Tatăl e un bețiv, mama și-a luat tălpășița acum mult timp, iar Fiona, fata cea mare, încearcă să aibă grijă de familie. Fiul cel mare, Phillip(Lip), își folosește talentul în meditație pentru a obține favoruri sexuale de la o fată din cartier. Mijlociul, Ian, e gay. Fata cea mică, Debbie, fură bani din propria ei colectă pentru UNICEF. Carl, în vârstă de 10 ani, este un sociopat în devenire și un incendiator, iar mezinul familiei, Liam... e posibil să fie negru, dar nimeni nu știe de ce.

Cum sunt genul ăla de fată obsedată de gay și orice ține de LGBT în general, acest serial era un must-see și, oh boy, n-am regretat nici o secundă că m-am apucat de el. Vorbesc atât de mult de el că mă mir cum de nu mi-au dat prietenii block până acum(da, Măză, la tine mă uit). Povestea în sine pare una clișeică: familie disfuncțională, sex, alcool, droguri, tineri cu probleme de tot felul. Nimic nou, nu? Ei bine, diferența dintre ”Shameless” și celelalte filme/seriale de duzină ar fi că, oricât ar arunca creatorii cu pietre în săracii mei copii, nu vor sta să-și plângă de milă sau în secunda doi să zică ”Ah, gata, mă duc să mă arunc de pe un pod”. Putem vedea evoluția fiecărui personaj din punct de vedere psihologic și, deși la început le sunt aplicate anumite etichete, acestea se deteriorează pe măsură ce observăm ceea ce trăiesc și ceea ce simt cu adevărat. Mai pe scurt, o fi Lip ăla deștept, Fiona sora care are grijă de toți și Ian ăla gay, dar, la cât se vor schimba pe parcursul sezoanelor, abia îi mai poți recunoaște. E adevărat, probabil te vor enerva felul în care vor fi și deciziile proaste pe care le vor lua în multe cazuri de vei vrea să te duci acolo și să-i bați cu o bâtă până își bagă mințile în cap, dar asta-i frumusețea unui serial bun, corect?
Cum se precizează și în descriere, drama e la ordinea zilei. Când ți-e lumea mai dragă și încep lucrurile să se așeze, bam, plot-twist și râuri de lacrimi. Ceea ce cred că e un plus pentru serial este faptul că membrii familiei nu ajung să-și găsească ”alesul/aleasa”, iar totul va fi roz și frumos. Haha, nici vorbă de așa ceva. Câte relații eșuate vor avea ei și cât de răniți vor ajunge până la urmă numai Ăla de Sus știe. Mai bine zis, ne este prezentată realitatea ”adevărată”: viața e de multe ori nașpa, relațiile vin și trec, nu e sfârșitul lumii dacă te cerți cu ”iubi”, iar cocaina nu se lasă la îndemâna copiilor. De asemenea, accentul este pus pe ideea de familie. Indiferent cât de mult se ceartă ăștia și cât o să se calce pe bătături, la sfârșitul zilei îi vei vedea pe frații Gallagher sărbătorind și râzând împreună.
Desigur, ca în orice serial de acest gen, trebuie să existe un OTP pe care toată lumea îl adoră și după care plânge, iar Gallavich este exemplul perfect. Relația dintre Ian și Mickey Millkovich, tipul ăla dur din cartier care se bagă în tot felul de afaceri ilegale, nu este una de genul ”De când l-am văzut prima dată, am știut că suntem sortiți unul pentru celălalt”, sau poate că este dacă tu consideri că să-ți urmărești viitorul iubit cu o bâtă este romantic. În timp ce fiecare încearcă să-și dea seama cine este cu adevărat, ei vor face orice ca să aibă grijă unul de altul. Sunt niște drăguți care se vor bate și după se vor săruta, iar dacă asta nu te face să-i adori, atunci nu știu ce aș putea eu să mai zic.
Așadar, dacă îți plac glumele proaste, frații care-și bat joc unii de alții, relațiile dintre cele mai ciudate  și să plângi în fața ecranului cu un bol de cereale în mână, atunci îți zic doar atât: UITĂ-TE NAIBII LA ”SHAMELESS”. Până la urmă n-ai nimic de pierdut, doar ore întregi pe Tumblr și bucăți din inimă, dar cine are nevoie de ele oricum?



Animație: Over the garden wall (2014)


Desene animate? Da, vă rog. Desene animate care să mă facă să plâng? Dublu da, vă rog.

Over the Garden Wall (animated miniseries) poster.jpg
Să uităm de oamenii ăia care zic "da' ce mă, mai ești copil să te uiți la desene animate?" și să vorbim despre Over the garden wall, o miniserie de animație creată de Patrick McHale pentru Cartoon Network care, să recunoaștem, e pe ducă și susținut doar de câteva serii ca Gumball, Steven Universe sau Adventure Time. Dacă te-ai săturat de desene animate 3D, pline de așa-zișii supereroi și în nșpe variante (Ben 10 și Scooby Doo, mă refer la voi) și vrei ceva simplu, bine gândit și drăguț, asta e ceea ce cauți.
În astea zece episoade a câte zece minute fiecare, îi însoțim pe Wirt și Greg într-o aventură spre casă și plângem în fața ecranului. De ce plângem? N-o să zic, dar plângem. Adică eu am plâns. Atât de rău am ajuns, plâng la desene animate. 
Wirt (Elijah Wood) și Greg (Collin Dean) sunt frați vitregi și cumva, la început n-avem habar cum, se pierd într-o pădure dubioasă. Și nici nu știm de ce Greg are un ceainic pe cap și de ce Wirt arată ca un plod Merlin care a dat fail la alesul hainelor de dimineață, dar astea le aflăm la final și totul are sens.
Acești doi minunați domnișori dau de multe creaturi ciudate care vor fie să-i mănânce, fie să îi tortureze, fie să-i ajute. Apoi apare Beatrice, o pasăre albastră și o să-i însoțească mai departe, dispărând ocazional pentru că de ce nu.
Personajele sunt desenate simplu, cu cap rotund, urechi și ochi mari, îmbrăcate oarecum amuzant - serios, o piticanie cu un ceainic pe cap, ce  ți-ai putea dori mai mult de la viață? - fără chestii complicate. Fundalurile sunt colorate, personajele sunt colorate, povestea e genială pentru că la final există un antagonist principal și după ce scapă de el - să fim serioși, evident c-o să scape de el că altfel nu e final - aflăm și de ce sunt îmbrăcați așa.
Ce mai e fain e că începutul și finalul sunt făcute în oglindă, adică seria se deschide cu o broască cântând la pian și se închide la fel. Stilul ăsta simplist și complex în același timp de animație prinde bine la public după cum se vede în Adventure Time, Steven Universe sau chiar și Flapjack. Sunt asemănătoare, ba chiar mi se pare că stilul din Over the garden wall e o combinație între Adventure Time și Flapjack, deși au creatori diferiți.
Deci lăsați oamenii care râd de voi că vă plac desenele animate și uitați-vă la cât mai multe care sunt simple și drăguțe, nu Lego sau Clone Wars sau alte tâmpenii care-s la fel. 

Film: Arrival (2016)

Actori: Amy Adams, Jeremy Renner
Director: Denis Villeneuve
Writers: Eric Heisserer, Ted Chiang
IMDB rating: 8.4
Plot: A linguist is recruited by the military to assist in translating alien communications.


Când vezi genul SF te gândești imediat "mamă, ăsta-i cu extratereștri care vor să ne cucerească" și bineînțeles că asta am crezut și eu despre Arrival. Ca în fiecare film, vedem viața normală a personajelor, toate bune și frumoase, apoi apar extratereștrii și deja începe distracția.
Păi, să vedem. Arrival. În regia lui Villeneuve. Ar trebui să știi deja după numele ăsta că nu-ți pare rău că dai banii pe bilet pentru că dacă-s șanse să nu-ți placă scenariul, sigur îți place modul de filmare.
Bazat pe "Story of your life", un short scris de Ted Chiang și publicat în 1998, Arrival e un mod nou de a prezenta filmele cu ființe de pe alte planete fără banalul "am venit să cucerim planeta și să omorâm toți oamenii". Aici apar niște chestii mari, un fel de boabe de fasole sau de cafea, niște pietre gigantice, cum vreți voi să le spuneți, și aterizează în mai multe zone ale planetei. Louise Banks (Amy Adams) este "recrutată" de armata Statelor Unite pentru a descifra limbajul extratereștrilor, alături de fizicianul Ian Donnelly (Jeremy Renner) - la care era să strig "HAWKEYE" și să enervez ăia câțiva oameni care mai erau în sala de cinema. Aceștia sunt trimiși în navă, piatră, fasole, ce-o fi, să "comunice" cu vizitatorii nepoftiți care au băgat toată planeta în sperieți. Aici e o chestie faină: nava extraterestră nu are o grămadă de lucruri sofisticate, tehnologie avansată sau holograme, ci pur și simplu e goală. E o chestie mare, practic cu o singură intrare jos, cu gravitație dubioasă și o "fereastră" la capăt unde vin misterioșii musafiri.
Acum, Louise și Ian, alături de alți membri ai echipei, încearcă să comunice. Cum? Prin mai multe metode, cele mai eficiente fiind mimica și scrisul. Deși acești extratereștri sunt niște caracatițe uriașe cu șapte tentacule (heptapozi) și destul de înspăimântătoare, înțeleg ceea ce li se spune. Pentru o bună bucată de vreme, Louse și Ian alături de echipele lor reușesc să descifreze o parte destul de bună din limba heptapozilor, Ian chiar dându-le nume: Abbott și Costello, pentru că erau doar doi care apăreau și face referire la o comedie.  
Tot timpul investit în descifrarea limbii heptapozilor este necesar pentru a le putea pune marea întrebare - nu, nu "te măriți cu mine?" - și anume care e motivul pentru care au venit pe Terra. Și, evident, pentru că totul mergea bine, cineva trebuie să dea cu piciorul la tot și să-i supere pe Abbott și Costello, iar ei să-și ia tălpășița alături de celelelate rude împrăștiate pe la noi și să bage în sperieți toți oamenii de pe planetă mai rău decât îi băgaseră deja.
Care-i motivul pentru care se află aici? Ce se întâmplă cu Louise și planeta? Aș putea să spun, dar spoilerele sunt nasoale, deci o să spun atât: plot fucking twist. Și dacă nu vă atrage ideea, merită văzut pentru efecte, pentru modul de filmare impecabil al lui Villeneuve și pentru că oricând e bine venită o nouă abordare asupra filmelor cu extratereștri, care să fie chiar diferită față de toate bum-bum-urile și "du-mă la șeful tău"-urile.